întorc spatele și s-o iau la goană. Dar dacă își dădea seama cine sunt – și dacă
VP - 160
mă putea plasa aici, în aceeași grupă cu Irina Borovkov – atunci, cum ar spune Irina Borovkov, următoarea lui conversație cu detectivul Anthony ar fi foarte, foarte neplăcută pentru amândouă. Poate nu a observat din ce sală am venit.
Poate, dacă aș pleca acum, nu mă va recunoaște.
— Spining, da? Ucigător curs, a zis el respirând sacadat și arătând cu vârful rachetei spre sala din care tocmai ieșisem.
— Cât se poate de adevărat, fără glumă. M-am întors și, cu capul jos, aplecat într-o parte, am dat să o iau spre vestiare.
— Stai puțin, a strigat după mine, alergând să mă prindă din urmă. Te știu de undeva?
— Nu, nu cred.
Nu eram deloc machiată, eram încinsă, transpirată și probabil roșie ca un rac, cu părul castaniu fleșcăit atârnându-mi peste fața cu ochi încercănați de nesomn.
— Ești sigură? a întrebat, ținându-se după mine câțiva pași.
M-am oprit, sfâșiată între dorința de a întoarce capul și a-l mai vedea o ultimă dată și nevoia de a dispărea. Avea un zâmbet blând, o față amabilă, și era suficient de transpirat ca să-i pot vedea fiecare mușchi prin haine.
— Sunt destul de sigură că mi-aș fi amintit de tine.
— Doar că… îmi pari foarte cunoscută. Vocea lui era foarte aproape în spatele meu când am întins mâna spre ușa vestiarului. Suficient de aproape încât să pot mirosi transpirația curată a pielii lui, răsuflarea încă puțin greoaie din cauza efortului.
Nu trebuie să mă întorc. Categoric nu trebuie să mă întorc. Vero avea dreptate. Comunicarea cu Julian era periculoasă și nebunească. Mai ales acum, că Nick a fost la The Lush și a pus o groază de întrebări. Julian era singura persoană care m-ar fi putut identifica dacă și-ar fi dat seama cine sunt. Și totuși, o parte din mine își dorea să se întoarcă și să-i mărturisească totul.
Am privit pe furiș pe după cortina de păr de pe fața mea, suficient cât să-i zăresc ochii mijiți, ca și cum s-ar fi străduit să pună niște piese laolaltă.
— Trebuie să plec. Am strâns rucsacul la piept și am împins ușa vestiarului.
Am întârziat la… ceva…
Am intrat, am închis ușa și m-am sprijinit cu spatele de ea. Dar, când m-am uitat de jur-împrejurul vestiarului, Irina dispăruse de mult.
VP - 161
Capitolul 27
— Nu pot să cred că Patricia Mickler e moartă.
Aflată pe scaunul șoferului Chargerului, Vero s-a lăsat în jos, supraveghind ușa biroului imobiliar al Theresei din partea îndepărtată a parcării, unde pusesem strategic mașina. Zach bâiguia ceva în legea lui în spatele nostru, ronțăind biscuiți în timp ce se uita la desene animate pe telefonul lui Vero.
— Încă nu-mi dau seama dacă e un lucru bun sau un lucru rău.
— Cum ar putea fi un lucru bun?
— Pentru că acum, dacă o găsesc, nu te poate turna.
— Nu, dar Irina poate.
Și dacă nu-i omoram bărbatul, eram sigură că nu ar fi avut nicio problemă să
treacă peste mine cu același autobuz care o zdrobise pe Patricia.
— Crezi că l-a pus pe soțul ei s-o omoare pe Patricia?
M-am cutremurat amintindu-mi de cuțitul înfipt în veranda din spatele casei ei.
— Probabil.
Irina reușise să mă pună într-o situație imposibilă, obligându-mă să mă ocup de Andrei înainte de a-i da lui Andrei un motiv să se ocupe el de mine. Dar acum nu aveam timp să mă gândesc la asta. În primul rând trebuia să dibui alibiul Theresei, astfel încât, în eventualitatea că voi da ortu’ popii înainte de vreme, copiii mei să aibă cu cine să stea.
M-am foit în scaun și am verificat ora, regretând a doua cană de cafea din care doar sorbisem la micul dejun. Delia era la grădiniță până la prânz, iar de o oră, de când stăteam aici, nu se întâmplase nimic interesant.
— Trebuie să fac pipi, am zis.
— Nu poți să faci pipi. Facem supraveghere.
— Asta nu e supraveghere.
— Ba da. Iar acesta este un vehicul de supraveghere.
— Vezicii mele nu-i pasă.
— Dacă faci pipi în mașina mea cea nouă, te omor. Ce-i păsa ei. Avea douăzeci și doi de ani și nu avea copii. Probabil s-ar putea abține până la menopauză.
— Nici măcar nu știm ce căutăm, am mormăit.
