grecești. Pe inscripția de pe ramă se putea citi: BFFS₄VR7.
Asta trebuie să fi fost mătușa Amy despre care auzisem atâtea – femeia care a învățat-o pe fiică-mea să se machieze și care stătea duminicile cu copiii mei, femeia care probabil va da o mână de ajutor la creșterea lor dacă eu sfârșeam în pușcărie – dar pe care nu am întâlnit-o niciodată.
— Ei, salut, Theresa. Ai uitat ceva? Am tresărit. Eram atât de pierdută cu ochii la fotografie, încât nu auzisem când agenta din spatele meu a închis telefonul. Mă mânca rău scalpul pe sub perucă, dar am rezistat pornirii de a mă
scărpina.
— Da. Am tușit în palmă.
— Ai găsit ce căutai?
Pentru binele Theresei, speram că da.
Am ridicat dosarul lui Feliks Zhirov, folosindu-l ca să-mi ascund fața. Când am trecut în grabă pe lângă ea și am ieșit pe ușă, mă rugam în gând să găsesc în foile alea răspunsurile de care aveam atâta nevoie.
•
Copiii trăgeau un pui de somn, în timp ce eu cu Vero stăteam pe podea, în biroul meu, cu dosarul lui Feliks și notele Theresei împrăștiate în fața noastră.
Nu aveam nevoie decât de un alibi ca s-o scap de Nick, un indiciu despre unde a fost Theresa în noaptea aceea de marți și, mai important, de ce nu voia să se afle. Cu un client atât de notoriu precum Feliks Zhirov, poate nu voia decât să își mențină un profil cât mai șters. Dar asta nu se potrivea cu Theresa pe care o știam eu. Pentru Theresa, totul se reducea la prestigiu și recunoaștere socială.
Dacă ar exista cea mai mică șansă să se laude cu un client proeminent ca Feliks vârându-și capul prin acoperișul limuzinei lui negre și lucioase și urlând la lună, nu am nicio îndoială că ar face și asta. Indiferent care-ar fi fost relația ei cu Feliks Zhirov, era clar că nu voia ca poliția din Fairfax să știe despre ea, cel puțin 7 Best Friends Forever, cele mai bune prietene pentru totdeauna (n. trad.).
VP - 165
nu încă. Dacă ar adulmeca această urmă, ar ajunge mult prea aproape de Andrei. Ceea ce inevitabil i-ar aduce mai aproape de Vero și de mine.
— Pun pariu că se culcă cu el și nu vrea ca Steven să afle, a sugerat Vero.
— Poate. Sau poate în marțea aceea nu a fost cu Feliks. Poate a fost cu altcineva.
— Atunci de ce nu spune poliției unde a fost? Nu, categoric se regulează cu rusul. Ai văzut cum se uita la ea. Sărutul ăla a fost ca și cum i-ar fi spus mi te imaginez goală!
Am luat la mână filele din dosarul lui Feliks: un contract semnat al agenției în care o numea pe Theresa să îl reprezinte în cumpărarea sau închirierea de proprietăți, o listă pe puncte cu criteriile de căutare, câteva adrese care erau deja tăiate… Judecând după liste și mulțimea de diagrame, omul voia să
cumpere pământ. Hărțile prezentau parcele mari de teren rural. Granițele proprietăților erau marcate cu galben, cu note mâzgălite pe margine: prea aproape de drumurile principale, prea mulți copaci, prea puțini copaci, scurgere proastă, prea multe facilități, prea multă mlaștină… Feliks le-a respins pe toate.
— Presupun că nu făceau turism pe dealurile din împrejurimi marți seara pe la ora nouă! Am lăsat jos hărțile, m-am frecat la ochi. Poate Vero avea dreptate.
— Ascultă-mă pe mine, probabil se dădeau în leagăn pe bancheta din spate a mașinii lui de fițe.
Nu știam ce era mai rău. Ca deducția ei să fie plauzibilă, sau ce ar fi putut însemna asta pentru Steven. Nu-mi părea rău pentru el. Era limpede că se distra de minune cu Bree și cu ferma lui de gazon. Cu cât aflam mai multe despre dedesubturile murdare ale relației lor, cu atât eram mai convinsă că Steven și Theresa meritau unul pe altul. Și cu atât mai puțin îi invidiam pentru ceea ce aveau.
Gândul mi-a fugit la fotografia cu Theresa și prietena ei, Amy. Mă întrebam dacă poza aceea era la fel ca toate celelalte pe care le înrămase și le agățase pe pereții din hol, în casa ei, și care arătau ceea ce toată lumea voia să vadă… Cu alte cuvinte, dacă ea și Amy erau într-adevăr prietene.
Vero s-a aplecat asupra agendei galbene, căutând indicii. Avea grijă de copiii mei ca și cum ar fi fost ai ei. L-a înfruntat pe Steven și mi-a plătit facturile. Mi-a citit manuscrisul pentru că i-a plăcut. M-a ajutat să îngrop un cadavru, pentru numele lui Dumnezeu, și eu nu aveam o singură fotografie cu noi. Poate pentru că nu aveam nevoie. Pentru că noi am dovedit deja una, celeilalte, tot ce era de dovedit.
— Într-un fel, îmi pare rău pentru ei, am spus.
— Pentru cine?
VP - 166
— Steven și Theresa.
Vero a izbucnit într-un râs sec.
— Pierdere de energie. Chiar nu am idee ce vede la femeia aia, adică dincolo de ceea ce e evident, desigur.
M-am uitat în jos, la tricoul meu larg, la petele vechi de lapte pentru sugari și la gaura mică din tiv. Dacă le-aș da pe toate jos și aș sta în fața oglinzii, tot aș
arăta ca o mamă. Cearcănele de sub ochii mei nu mint.
Nici găurile din chiloții mei practici din bumbac, sau cicatricile subțiri, argintii, pe care copiii mei le-au lăsat pe corpul meu.
De două ori când Julian m-a invitat în oraș eram îmbrăcată ca Theresa. Mă
întreb dacă ar mai fi fost la fel de interesat ieri, la sala de gimnastică, dacă ar fi știut cine sunt.
— Ce-i? a făcut Vero, ciupindu-mă de vârful șosetei.
— De ce bărbații umblă după femei ca Theresa? De ce bărbații se uită la ea, ca Feliks, ca și cum și-ar imagina-o goală?
— Ascultă-mă pe mine, nu ar face-o dacă ar putea să vadă dezastrul sinistru de după masca bombei blonde de succes. Am oftat și am strâns fără chef foile dosarului lui Feliks de pe podea. Vero mi l-a luat din mână și mi-a întins agenda.
— Hai să facem schimb. Poate am scăpat ceva.
Am cercetat din priviri tabelele galbene. Paginile erau pline de note scrise mărunt: numerele loturilor, adrese, programări la coafor, liste de cumpărături…
