— Mai degrabă sordid, a gemut el. L-am căutat pe net, Finn. E băgat în tot soiul de rahaturi dubioase. Dacă el i-a dat toți banii ăia? Dacă ea plănuiește…?
Steven a tăcut.
— Să te lase pentru altcineva? În tăcerea care s-a lăsat a răsunat urletul unei sirene pe care l-am auzit stereo, atât de la fereastra mea, cât și mai slab, prin telefonul lui. Unde ești acum? Am împins scaunul de la birou, am traversat camera și am dat la o parte draperiile, să văd dacă mașina lui Steven e parcată
afară. Jenat, mi-a făcut semn cu mâna. Stai acolo, i-am zis. Cobor acum.
Am tras o geacă pe mine și mi-am pus tenișii. Nu m-am deranjat să-mi verific părul sau să-mi schimb colanții. Steven și cu mine depășisem faza asta. Cu brațele încrucișate la piept, am înfruntat frigul și am traversat iarba sfărâmicioasă până la camioneta lui. S-a aplecat peste scaunul din față ca să-mi deschidă portiera. Aerul din interior era cald și stătut, încărcat de aburii de whisky din răsuflarea lui și cu mirosul de pământ reavăn de la fermă, încă
persistent în hainele lui.
Arăta groaznic și, pentru prima oară de foarte multă vreme, treaba asta nu mi-a făcut nicio plăcere. Pe băncuța dintre noi zăcea o sticlă goală. Haina lui era descheiată, pe dedesubt avea un tricou scos din pantaloni și părul îi stătea ciufulit, ca și cum și-ar fi trecut mâna prin el de prea multe ori.
VP - 172
La fereastra de la bucătărie a doamnei Haggerty s-a mișcat o perdea.
Probabil mâine dimineață, la prima oră, va fi călare pe telefon asigurându-se că
toată vecinătatea a aflat că Steven a fost aici și s-a întâlnit clandestin în dubă cu fosta lui nevastă.
— Vrei să mergem altundeva?
Steven mi-a urmărit privirea ațintită asupra casei doamnei Haggerty. Umerii i s-au cutremurat de un hohot sumbru, a întors cheia în contact, a făcut o întoarcere stângace, iar cauciucurile lui uriașe au desenat urme adânci pe peluza din fața casei ei.
Steven ținea volanul cu o mână inertă. Mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să
conduc eu, dar peste câteva clipe a tras în fața unei mici parcări de cartier de la capătul străzii. A oprit motorul și a ieșit. I-am urmat pașii lenți, nesiguri, până la un pâlc de leagăne luminate de lună.
Când s-a lăsat într-unul, lanțurile au gemut ascuțit. M-am așezat și eu în leagănul de alături, înfiorându-mă când răcoarea scaunului din plastic rece mi-a pătruns prin haine. Am rămas așa, ascultând vuietul îndepărtat al traficului de pe autostrada din apropiere și urmărind luminile intermitente ale avioanelor care zburau pe deasupra noastră.
— Asta îmi amintește de noaptea în care s-a născut Delia, a zis el, privind în sus, la cerul strălucitor al nopții. L-am privit îndelung, cu coada ochiului.
Amintirile noastre din noaptea aceea erau diferite. Tot ce îmi aminteam eu era durerea, orele nesfârșite de travaliu, mesajele disperate pe care i le trimiteam între două contracții, care deveneau tot mai dese pe măsură ce se apropia clipa.
Tot ce îmi aminteam era fața Georgiei. Răsuflarea ei care mirosea a cafea, mâna ei care o strângea pe a mea, în timp ce-mi striga cu vocea ei puternică de polițist să împing, precum și mutra bosumflată pe care a întors-o spre soțul meu care a apărut într-un sfârșit în parcarea spitalului, mahmur și îngrozit. Stătuse acolo toată noaptea, bând în parcare, temându-se să devină tată și reușind să strice totul.
— Mă tem, Finn.
— De ce?
— Mă tem că Theresa e încurcată cu el.
Am ridicat o sprânceană, învârtindu-mi scaunul ca să îl privesc în față.
Lanțurile s-au încolăcit, menținând leagănul în tensiune. Dacă îmi ridicam piciorul înfipt în pământ, mă vor întoarce de la el, apoi mă vor aduce iar; în mod ciudat, chestia asta mi se părea teribil de liniștitoare.
— Ce, tu nu ești încurcat cu altcineva? l-am întrebat.
S-a uitat în sus la mine, surprins.
VP - 173
— E chiar așa de evident?
— Să spunem că am ajuns să cunosc semnele.
A clătinat capul, holbându-se la iarba și la noroiul de pe bocancii lui.
— Nu e doar asta. Știu c-o merit, dacă ea nu ar face altceva decât să calce pe de lături. Dar sunt îngrijorat că e amestecată până peste cap cu tipu’ ăsta. E un tip rău, Finn. Mă tem să nu facă ceva prostesc care-o s-o bage în necazuri. Ceva care m-ar putea costa afacerea sau copiii. Cu afacerea m-aș descurca, dar pe copii i-am pierdut deja o dată și nu cred că aș putea să mai…
O venă pulsa puternic pe gâtul lui, iar ochii i-au strălucit puternic, reflectând lumina felinarului de pe alee. Îmi pare rău, a zis aproape șoptit. Pentru tot.
— Știu. M-am aplecat, cu palma deschisă în spațiul dintre noi. A rămas acolo câteva secunde, apoi am simțit degetele reci, bătătorite ale lui Steven într-ale mele. Le-am strâns. Nu pentru că l-aș fi iertat că a făcut ceea ce făcuse. Ci pentru că asta era o frică pe care o înțelegeam. Pentru că o împărtășeam.
Pentru că din toate lucrurile de care aveam a mă teme în clipa asta, pierderea copiilor era lucrul care mă îngrozea cel mai tare și pe mine.
Pleoapele lui Steven erau grele. M-a smucit încet de mână, a tras leagănul mai aproape, până ce am putut simți băutura și teama, și disperarea din răsuflarea lui. Capul lui s-a înclinat puțin, suficient cât să fie o invitație. Suficient de aproape pentru ca frunțile noastre să se atingă. Ar fi așa de ușor să mă aplec spre el. Totul era atât de familiar, era ceva în care aș fi putut intra fără să mă
gândesc. Am ridicat picioarele, degetele mi-au alunecat din mâna lui și leagănul s-a smucit înapoi, la locul său.
— Chiar te întâlnești cu un model pentru lenjerie? m-a întrebat cu o grimasă
adormită, de bețiv.
Am zâmbit:
— Cred că avocatul meu m-ar sfătui să nu răspund la întrebarea asta.
