Steven a încuviințat. A lovit încet cu călcâiul balta de noroi de sub leagănul lui, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva era gelos. Ceea ce a adus o altă
întrebare: avea vreo importanță pentru mine?
M-am ridicat, l-am tras pe Steven din leagăn, asigurându-mă că e bine înfipt pe picioare înainte de a-i da drumul.
— Hai, am spus, luându-i cheile din buzunar. Te duc eu acasă.
VP - 174
Capitolul 29
Am plecat de la locuința din oraș a lui Steven și, tot drumul spre casă, am simțit cheia lui în buzunarul meu ca pe o greutate caldă, satisfăcătoare. În timp ce-l conduceam acasă, îi scosesem, de pe inelul cu chei, cheia casei pe care o avea în oraș. Mi se părea corect, dat fiind că el păstrase un an de zile o copie a cheii de la casa mea. Se va trezi dimineață și își va da seama că a dispărut, îi va spune Theresei o poveste de rahat despre cum a pierdut-o și, după aceea, mă
va bate la cap până ce voi ceda și, eventual, i-o voi înapoia. Chiar dacă era ceva temporar, sentimentul că sunt la butoane mă făcea să mă simt mai bine.
Plimbarea spre casă în aerul proaspăt mi-a dat timp să mă gândesc.
N-am făcut niciun zgomot cu pantofii pe alee, se auzea doar foșnetul frunzelor ce cădeau purtate de vântul rece în iarba înghețată. Pe la jumătatea peluzei am încremenit când am deslușit în întuneric silueta tolănită pe veranda mea.
— Așa, ia spune-mi, a zis Nick, stând în coate, pe spate, pe treptele mele, cu picioarele lungi întinse în față. Ce-ai aflat?
Precaută, am mai făcut un pas spre el, răsuflând ușurată când i-am văzut zâmbetul ascuns. S-a ridicat, învăluit într-un nor alb când m-am așezat pe treaptă, lângă el.
— M-ai speriat de moarte, i-am spus, ducând o mână la piept. Nu ți-am văzut mașina.
A arătat cu mâna în josul străzii, unde mașina de poliție se pierdea în întuneric.
— Scuze, nu am putut veni mai devreme. Am fost prins. Ce-ai aflat?
Nu te complica, m-am dăscălit în sinea mea. Cât de aproape de adevăr se poate. Suficient cât să-l ții ocupat.
— Cred că Theresa are o aventură cu unul dintre clienții ei. Cred că marți noaptea cu el a fost și nu vrea ca Steven să afle.
— Și dacă Steven nu știe, cum ai aflat tu?
— Vero și cu mine am supravegheat-o.
Buzele lui Nick s-au arcuit într-un zâmbet, apoi a izbucnit într-un hohot răgușit și a spus ironic:
— Supraveghere, zici? Te-a învățat sora ta?
— Am văzut câteva la viața mea, i-am răspuns pe un ton defensiv. Nu sunt chiar o amatoare.
VP - 175
Dinții lui albi au lucit în întuneric.
— Ok, detectivule. Acum spune ce ai văzut.
Am ignorat licărirea ironică din ochii lui.
— A ieșit din birou cu un bărbat atrăgător. Bine îmbrăcat. Între treizeci și patruzeci de ani. Față frumoasă. Brunet.
— Și de ce ai presupus că au o aventură?
— Salutul de la revedere nu a fost prea oficial.
— Cum adică?
— A sărutat-o pe obraz, i-a șoptit ceva la ureche și, după Vero, o privea ca și cum și-o închipuia goală.
Mi-a aruncat o privire scrutătoare de copoi:
— Și cum arată mai exact privirea aia?
— N-am de unde să știu. Mi-a năvălit sângele în obraji, eram recunoscătoare că nu putea observa asta în întuneric.
— Așadar, nu știi sigur că are o aventură cu clientul ăsta. Sau măcar dacă
sigur e client. Sau dacă sigur a fost cu el în noaptea în care Harris a dispărut.
— Nu, nu tocmai. Dar în seara asta am vorbit cu Steven. Spune că Theresa petrece foarte mult timp cu tipu’ ăsta. E îngrijorat că se culcă cu el.
Scepticismul lui s-a mai domolit:
— Știi cumva numele clientului?
— Nu.
