— Nici n-am de gând, am răspuns tastând un mesaj. Îi ofer Theresei un alibi.
Vero s-a aplecat peste umărul meu, citind cuvintele alese cu grijă pe care tocmai i le trimiteam lui Nick: Cred că Theresa are o aventură.
VP - 169
Capitolul 28
Mă mâncau degetele ori de câte ori treceam pe lângă biroul meu. După ce scrisesem scena garajului, mă simțeam blocată. Nu aveam nicio idee despre ce-ar fi trebuit să se întâmple în continuare, până când noua revelație despre implicarea Theresei nu a deschis o ușă către următorul capitol al romanului.
Intriga avea sens. Toate piesele se îmbinau corect. Iar eu aveam o lună să
termin cartea, fără a fi nevoie să mă implic în ceea ce avea să urmeze.
Dar chiar dacă le schimbam numele, Theresa și Aimee nu puteau fi ucigașele din cartea mea. Nu, povestea trebuia să conducă în altă parte. Undeva mai puțin credibil. Ucigașul trebuia să fie un personaj proeminent, arhetipul infractorului malefic despre care oamenii să poată crede că a fost inventat pentru că l-au văzut ei înșiși la emisiunile de știri de la televizor sau pe marile ecrane. Și singura persoană pe care mi-o puteam imagina jucând acest rol era infractorul din viața reală pe care aveam de gând să i-l pun pe tavă detectivului Anthony.
Teoretic, Feliks Zhirov era de neatins. După Georgia, nu petrecuse nici măcar o zi în închisoare vreodată, deși era vinovat ca păcatul însuși. Dacă Feliks adulmeca o investigație – fie ea și una în care nu era direct implicat – eram aproape sigură că ar fi făcut în așa fel încât să omoare cazul. El era cea mai sigură opțiune a mea. Și, poate, singura persoană care ne putea ține departe de închisoare pe Theresa și pe mine.
M-am așezat la birou, am deschis la textul cu schița romanului, trecând în fugă peste scenele pe care le scrisesem deja: un asasin la comandă este angajat ca să omoare un soț problemă. Face cercetări asupra țintei, o urmărește într-un bar și o duce într-un loc părăsit, într-un garaj subteran abandonat.
Am lăsat capul pe birou, mustrându-mă în sinea mea că am trimis draftul ăsta agentului meu, fără să mă gândesc deloc. Detaliile erau mult prea aproape de casă. Dar poate aș putea scăpa de ele la o verificare mai atentă.
M-am întors la manuscris, pigulind ceea ce scrisesem până acum, făcând câteva schimbări subtile ale intrigii și redesenând personajele: soțul problemă
este acum contabil și lucrează pentru un vestit cap al mafiei. Întâmplător, este și foarte bogat și are o poliță uriașă de asigurare de viață care ar urma să revină
soției. Undeva, între primul pahar și băutura cu drogul, eroina realizează că
soția nu va face niciodată plata în contul ei off-shore, așa cum au convenit. Cum era prea târziu ca să mai poată schimba cursul evenimentelor, eroina mea VP - 170
încarcă marfa într-o camionetă și o duce la garajul subteran, cu intenția de a o lăsa să doarmă liniștită acolo. Apoi, asasina mea iese din garaj să dea telefon soției și să îi spună că înțelegerea cade din cauza nerespectării condițiilor de plată. Între timp, altcineva se strecoară în spatele ei, folosește un amortizor și bagă un glonț între ochii soțului. Hotărâtă să facă dreptate în stil justițiar și să
afle cine i-a omorât ținta, începe să investigheze moartea soțului făcând pereche cu un detectiv sexy, care nu bănuia nimic, tocmai pentru a se asigura că
este permanent cu un pas înaintea poliției. Pe parcursul investigației, eroina mea încearcă să dea și de urma soției fugare.
Da, mi-am spus, trosnindu-mi încheieturile deasupra tastaturii. Da, cred că ar putea merge. În povestea asta nu se amintea nimic despre barmani tineri și chipeși care studiază dreptul, sau despre agenți imobiliari care fură soții oamenilor. Nu mai erau intrigi secundare care implicau fotografii obscene și șantaj, bani în schimbul tăcerii. Nici mențiune despre procese de custodie sau scriitori muritori de foame care se luptă să-și plătească facturile.
Orele treceau. Aveam degetele înțepenite și mintea încețoșată. Dinspre bucătărie începuseră să răzbată miresme ademenitoare: pâine prăjită, legume la abur și pui cu rozmarin prăjit în unt. După întunericul de afară și zgomotul vaselor strânse și spălate, al scaunelor târșâite din jurul mesei și zuruitul aspiratorului de mână pe care-l folosea Vero ca să strângă în bucătărie, mi-am dat seama că s-a lăsat noaptea: Nimeni nu a bătut la ușa mea. Trei capitole mai încolo am sărit în sus, speriată, când mi-a sunat telefonul mobil.
Pe ecran a apărut numărul lui Steven și m-am gândit să nu răspund.
— Alo, am răspuns, totuși, frecându-mă la ochi și verificând ora. Copiii erau probabil în pat și nu apucasem să-i sărut de noapte bună.
— Salut, Finn. E un moment nepotrivit? Mi-a rostit numele cu o voce împleticită, greoaie, înghițind consoanele. M-am întrebat de câte pahare a avut nevoie ca să nu sune în gura lui ca o înjurătură.
— De ce?
— Pur și simplu simțeam nevoia să vorbesc cu tine. Părea obosit, poate puțin deprimat, și m-am blestemat în sinea mea pentru urma de slăbiciune care mă
copleșea în continuare în astfel de momente, chiar după tot ce-mi făcuse.
— Ești bine? Am închis monitorul și am rămas în întuneric, ascultând lichidul care gâlgâia pe gâtul sticlei și zgomotul înghițiturilor lui de la celălalt capăt al firului.
A tușit. Și a spus pe un ton aspru:
— Nu știu. Nu chiar.
VP - 171
Faptul că mă suna pe mine, nu pe logodnica lui, era cât se poate de grăitor, dar în același timp deschidea ușa către multe, foarte multe întrebări.
Cu un an în urmă eram încă împreună, toți patru sub același acoperiș. De ce a trebuit să plece și să distrugă totul?
— Ce s-a întâmplat?
— Theresa, a continuat. Mă tem că am făcut o greșeală. M-am înfrânat mușcându-mi buzele ca să nu rostesc cuvintele dure pe care mi-ar fi plăcut să i le spun: A fost o prostie să am încredere în ea. Ascunde ceva. Nu știu exact ce, dar…
— Dar ce? am întrebat precaută, nedorind să-l sperii. De ce crezi că ascunde ceva?
A ezitat. A mai luat o înghițitură, mormăind o înjurătură:
— Am găsit bani în sertarul ei cu lenjerie. Mulți bani, Finn. Și zilele trecute a fost pe aici un polițist care o căuta. Când am întrebat-o ce se întâmplă, a devenit defensivă și a refuzat să vorbească.
— Poate că nu era nimic de discutat.
— Nu știu, Finn, are un client nou, un mare mahăr. E tot timpul cu el. Spune că vizitează proprietăți, dar l-am văzut pe tip și e… Vocea lui Steven s-a frânt.
— Atrăgător?
