— L-ai auzit pe detectivul ăla sexy. Căutăm ceva suspect.
— Nu ar fi mai logic s-o întrebăm pe Theresa unde a fost în noaptea aia?
VP - 162
Vero s-a uitat câș la mine, cu coada ochiului:
— Când a fost Theresa Hall sinceră cu tine? Chiar crezi că, brusc, o să se hotărască să-ți spună deschis ce a făcut într-o seară oarecare de marți, când nu s-a ostenit să-ți spună că se culcă cu soțul tău de un an de zile?
M-am lăsat mai jos în scaun. Fundul meu amorțise încă de acum o jumătate de oră.
— Theresa e aici și Steven e la firmă. N-ar fi mai bine să ne ducem acasă la ei să vedem dacă găsim ceva?
— În primul rând, a răspuns Vero, ridicând un deget, asta ar fi spargere și intrare prin efracție, și nu suntem plătite pentru asta. În al doilea rând, pentru că dacă a făcut ceva dubios în noaptea aceea, când Steven era la muncă, nu ar fi lăsat dovezi acasă, unde el să le poată găsi. Nici măcar Theresa nu e chiar atât de proastă. Pe laptopul și pe telefonul ei nu vom găsi nimic incriminator, și probabil are chestiile…
— Ea e, am șoptit, lăsându-mă și mai jos, în timp ce picioarele lungi și tocurile și mai lungi ale Theresei au devenit vizibile prin ușile de sticlă ale vestibulului. Ușa dublă s-a deschis. Din spatele ei a apărut un bărbat în costum scump. Măi să fie! Ăsta e Feliks Zhirov.
Familiara limuzină Town Car a apărut de după curbă și a tras în fața lor.
Andrei a coborât din partea șoferului să-i deschidă ușa lui Feliks. Theresa i-a întins mâna lui Feliks, un gest pur profesional, dar Feliks a tras-o mai aproape, șoptindu-i ceva la ureche, apoi a sărutat-o pe obraz. Ea a roșit, aruncând o privire îngrijorată în spate, la ferestrele clădirii.
— Adulmec ceva mai mult decât profesional aici, a spus Vero.
Feliks i-a aruncat Theresei o privire lungă, admirativă, apoi a urcat pe bancheta din spate a mașinii. De îndată ce limuzina a dispărut după curbă, Theresa s-a îndreptat spre BMW-ul ei.
— Ce crezi că înseamnă asta? a întrebat Vero.
— Nu știu.
Singurul lucru pe care-l știam era că nu voiam ca detectivul Nick Anthony să
afle înaintea mea. M-am întins spre scaunul din spate, am luat rucsacul, am căutat peruca, mi-am tras-o pe cap, apoi i-am smuls lui Vero ochelarii de soare de pe nas.
— Stai aici. Mă întorc imediat.
— Unde naiba te duci? a șuierat Vero în timp ce eu îmi potriveam ochelarii de soare pe nas și coboram din mașină.
— Să aflu ce face Theresa cu Feliks Zhirov.
VP - 163
Și unde dracu’ a fost în noaptea în care eu eram la The Lush. Am traversat parcarea și am intrat în vestibul înainte să apuc să mă răzgândesc. Când m-am apropiat de birou, recepționera a ridicat privirea.
— Vă pot ajuta? a întrebat.
Mi-am lăsat ochelarii mai jos pe nas, doar cât să mă uit la ea pe după breton.
— Sunt asistenta personală a domnului Zhirov. Tocmai s-a întâlnit cu doamna Hall și a uitat ceva foarte important în biroul ei. M-a rugat să i-l aduc eu, i-am spus, punându-mi ochelarii la loc.
Femeia a întins mâna spre telefon.
— Doamna Hall tocmai a plecat. Dați-mi voie să o sun pe mobil și…
— Nu! am răspuns puțin cam prea repede. Mi-a trebuit o secundă ca să-mi refac morga. Nu e nevoie. Domnul Zhirov nu are timp să aștepte. Îl pot lua eu însămi.
Am luat-o spre ușile de sticlă din capătul holului, legănându-mi coapsele cu atâta hotărâre, încât nu a îndrăznit să mă oprească.
— Care e biroul ei? am întrebat peste umăr, începând să deschid ușile.
— Ultimul pe stânga, a bâiguit femeia. Sunteți sigură că nu pot să…
Ușa de sticlă s-a trântit în spatele meu. Cu capul în jos, am trecut pe lângă
șirul de birouri, oprindu-mă la ultimul. Am apăsat clanța, rugându-mă să nu fie închis. Ușa s-a deschis cu un scârțâit. În încăpere erau înșirate patru birouri. Un birou comun, deci. Trei dintre ele erau goale. La al patrulea o agentă lucra cu spatele la mine și cu telefonul la ureche. M-am strecurat înăuntru, atentă să nu fac zgomot.
Biroul Theresei nu a fost greu de găsit. Era imaculat, aidoma cu casa ei din oraș, tot locul fiind împodobit cu fotografii de la logodnă. Nu tu orar, nu tu calendar de birou. Doar un computer și câteva sertare cu dosare. M-am uitat peste umăr, asigurându-mă că femeia era tot cu spatele la mine. Am pus mâna pe mouse. Ecranul s-a luminat și mi-a cerut parola.
Rahat. Nu aveam nicio idee care ar putea fi parola Theresei și nici timp să
ghicesc. Singurul lucru de care puteam fi sigură era că Theresa nu și-ar fi ținut rufele murdare în văzul lumii, unde oricine le-ar fi putut vedea. Am deschis sertarul biroului. Pachete de gumă pe jumătate consumate, creioane roase, agrafe de hârtie, ceva mărunțiș, post-it-uri mototolite… Am căutat pe sub ele și am dat de un teanc subțire de dosare și o agendă galbenă. Paginile agendei erau acoperite cu note abia lizibile. Am frunzărit dosarele, luându-l pe cel pe care apărea numele lui Zhirov, și le-am pus la loc. M-am uitat în fugă prin celelalte hârtii: liste de proprietăți, hărți, note scrise de mână. Toate listele erau printate cu două săptămâni în urmă, exact în ziua în care a dispăruse Harris Mickler.
VP - 164
Am strâns la piept dosarul și agenda și am închis sertarul. Dacă aș putea găsi o dovadă că, în noaptea în care Harris a dispărut, Theresa le prezenta unor clienți proprietăți, i-aș putea spune lui Nick că a fost cu un client și aș putea-o scăpa de el.
Eram pe punctul de a ieși, când o poză de pe biroul ei m-a oprit. Nu știu de ce mi-a atras atenția. Poate pentru că era singura fotografie în care nu apărea Steven. Sau poate pentru că fata din poză mi se părea, vag, oarecum familiară.
O ținea de după umeri pe Theresa, erau amândouă tinere, bronzate și blonde, purtau tricouri ale unei frății, a cărei denumire era imprimată pe piept cu litere.
