Grupul a grohăit la unison, toată lumea mărind viteza; era ca într-un coșmar.
Nu-mi mai simțeam picioarele, mă durea fiecare părticică din mine. Irina s-a aplecat pe ghidon cu un zâmbet sălbatic în vreme ce camera se îmbrăca în culorile și tonurile unei melodii disco. Luminile licăreau, sirenele urlau, basul exploda. Inima mea era pe punctul de a sări din piept.
— Te respect pentru că mă refuzi, a zis ea acoperind muzica. Îți înțeleg poziția.
— Serios?
— Și îți respect insistența pentru mai mult.
— Dar nu… eu nu…
— Foarte bine! Să văd mai mult, doamnelor, haideți! a tunat instructorul.
— Nu, am șuierat eu, nu vreau mai mult!
VP - 158
Irina a zâmbit, endorfinele eliberate relaxând liniile chipului ei auster. Arăta de parcă chiar îi plăcea chestia asta. Femeia asta era o masochistă.
— E greu să fii femeie într-o lume a bărbaților, a zis ea, acoperind muzica.
Suntem condiționate să credem că nu valorăm nimic. Dar tocmai de aceea am încredere în tine. Ai să faci treaba asta pentru mine. Și îți voi plăti exact cât ar fi plătit Feliks oricărui bărbat care ar fi îndeplinit sarcina asta. Femeile trebuie să
fie unite. De aceea mi-a dat Patricia numărul tău. Pentru că înțelegea astfel de lucruri.
— Nu ești chiar deloc îngrijorată pentru ea?
— De ce aș fi îngrijorată?
— O caută poliția. Dacă o găsește?
— Ce te face să crezi c-a mai rămas ceva de găsit din ea?
Picioarele mele s-au oprit din pedalat, tenișii au continuat, în virtutea inerției, să se mai învârtească puțin cu pedalele în timp ce cuvintele ei se roteau în capul meu.
— Patricia Mickler nu mai există. M-am asigurat personal de asta.
Nu izbuteam să-mi recapăt suflul ca să pot articula vreun cuvânt. M-am uitat în jur, întrebându-mă dacă a auzit cineva ceea ce tocmai îmi mărturisise Irina Borovkov. Dar toți ochii din încăpere erau fixați înainte, la instructor. Toți în afară de cei ai Irinei. A trimis spre mine un zâmbet ironic și duplicitar. Pe tâmplă
i se prelingea un firicel de sudoare. În ciuda contextului, reușea să pară foarte calmă, ca și cum ritmul ei cardiac nu ar fi fost deloc afectat.
— E mai bine pentru toată lumea așa, a continuat. Mai bine și pentru tine.
Patricia a fost întotdeauna mai neastâmpărată, ușor de intimidat. Dacă poliția ar fi făcut presiuni asupra ei, e posibil să fi spus o prostie. Și asta ar fi fost foarte rău pentru amândouă.
Îmi căzuse fața și îmi simțeam picioarele ca de plumb, deși mă străduiam să
țin ritmul. Patricia Mickler era moartă. Irina aranjase să fie ucisă ca s-o împiedice să vorbească. Ca să ascundă o crimă pe care nici măcar nu am săvârșit-o. Credeam că sunt prietene. Cum rămânea cu solidaritatea femeilor?
Acum se difuza o melodie îndrăcită, cu un bas bubuitor care acoperea orice sunet, orice respirație. Plămânii mei erau în flăcări. Gura mi se uscase atât de tare, încât nu mai reușeam să articulez o vorbă. Mi-am spus că ar fi bine s-o urmez pe Irina la vestiar, după oră. Să îi dau rucsacul cu bani și să îi spun că nu mai vreau să o văd niciodată. Indiferent ce se întâmplase între ea și Patricia, asta nu avea nimic de-a face cu mine. Am scos un strigăt de ușurare când s-a oprit muzica și femeile din fața noastră s-au dat jos de pe bicicletă. Irina s-a întors către mine, tamponându-și fața cu prosopul.
VP - 159
— Să mă cauți când s-a rezolvat. S-a dat jos de pe bicicletă, și-a aruncat prosopul pe umăr și a luat-o către ușă înainte să apuc să-mi trag răsuflarea ca să-i pot spune ceva.
— Nu, stai așa! am strigat după ea. Am descălecat și eu din șa, împiedicându-mă de rucsacul Deliei. Mi s-au împleticit picioarele și am căzut la podea, o grămadă transpirată și neîndemânatică, asta eram. Ciclista din față s-a întors și mi-a întins mâna ajutându-mă să mă ridic. M-am grăbit spre ieșire cu genunchii tremurând, cu rucsacul greu lipit de tricoul ud leoarcă și rece. Până ce, împleticindu-mă, am apucat să ies din sală, Irina dispăruse.
M-am târât cu greu la lavoar, închizând ochii în timp ce sorbeam lacomă apa rece și proaspătă. Mi-am făcut palmele căuș și m-am stropit cu puțină apă pe fața năclăită de transpirație, îmi doream să mă trezesc, ca și cum toată această
conversație fusese doar un vis urât. Femeia care m-a angajat să-l omor pe Harris Mickler era moartă – singura persoană care putea să mă exonereze și să mă
implice în egală măsură –, iar eu nu știam exact cum să mă raportez la asta.
Acum, singurul lucru cert pentru mine era că Irina Borovkov era la fel de periculoasă ca soțul ei, iar eu eram în continuare în posesia banilor ei. Nu știam foarte clar ce ar putea să-mi facă dacă nu-mi duceam sarcina la bun sfârșit. De fapt, nu știam ce mi-ar putea face nici după ce o îndeplineam.
M-am ridicat, simțind fiecare oscior din mine cum geme, și m-am uitat în jur.
Brusc, am dat cu ochii de un bărbat care aștepta la rând, în spatele meu, la lavoar.
Bărbatul avea o rachetă într-o mână, iar cu cealaltă își ridicase un colț al tricoului și își ștergea sudoarea de pe frunte. De sub tricou se zărea un abdomen bronzat, strălucitor. Când tricoul a căzut la loc și Julian Baker și-a dat buclele din ochi, orice gând coerent mi-a murit în gât. Era roșu la față din cauza efortului, iar părul blond ca mierea avea reflexe cenușii din cauza transpirației.
Am lăsat capul jos, lăsând șuvițele scăpate din coada de cal să-mi acopere fața. Universitatea George Baker era la câțiva kilometri distanță. Ca o idioată ce sunt, nici măcar nu luasem în calcul posibilitatea că aș putea da peste el. Sau ce s-ar putea întâmpla dacă dădeam.
Am dat să plec, iar el s-a dat la o parte, să-mi facă loc. Din greșeală, ne-am călcat reciproc pe picioare.
— Scuze, am murmurat, când el a încercat să mă echilibreze.
— Nu, nu ai de ce să-ți ceri scuze, a fost vina mea. Nu am fost atent. Mă ținea de braț cu o mână blândă. Mi-am ferit privirea când el a înclinat capul, încercând să stabilească un contact vizual. Ar fi fost suspect și nepoliticos să
