VP - 152
— Nu chiar.
Se uita prostește la pachetul gol de Oreo și în stomacul meu a început să se insinueze un bulgăre de gheață.
— Ce fel de motivație?
— Ne ocupăm de soțul ei în următoarele două săptămâni sau…
Vero a înghițit în sec.
— Sau ce?
I-am citit în ochi o frică sălbatică când a ridicat privirea spre mine:
— Sau Irina îi va spune soțului ei că am furat banii. Și după aia îi va spune cum să ne găsească.
VP - 153
Capitolul 26
Exista un singur lucru pe care-l puteam face cu Irina Borovkov: să stau de vorbă cu ea față-n față, ca doi adulți. Fără intermediari. Fără deghizări. Fără
plicuri pline cu bani. Pur și simplu îi voi explica cum că treaba cu Patricia a fost o greșeală din clipa-n care m-a angajat, că nu eram cine își imagina că sunt. Apoi îi voi spune că nu eu l-am omorât pe Harris Mickler – că altcineva a intrat în garajul meu și a comis asasinatul – și, în consecință, nu eram calificată (sau doritoare) să-i asasinez bărbatul dubios.
Și apoi?
Apoi aș face ceea ce ar face majoritatea celor cu scaun la cap. I-aș arunca geanta plină de bani în brațe și aș fugi înainte să apuce să mă oprească. După
lege, posesia reprezintă nouă zecimi. Nu știu sigur a cui lege sau dacă mafiei îi păsa de vreo lege. Dar matematica e matematică, indiferent de cine are calculatorul. Dacă nu aveam banii Irinei, nu avea niciun avantaj asupra mea și nu putea spune că am furat de la ea, așadar nu-l va putea trimite pe înspăimântătorul ei soț să-mi reteze beregata.
Parcarea clubului de fitness Tysons era plină de mașini care mai de care mai strălucitoare și mai de import, care presupuneau niște rate lunare ce se ridicau, probabil, la sume mai mari decât ipoteca mea pe casă. Am parcat mașina de la Ramon între un Audi și un Porsche și, atentă să nu ating portiera nimănui, am ieșit din vehicul. Sedanul ruginit ieșea în evidență ca un deget bandajat. La fel și eu, pare-se. Am pășit spre recepția din față, ținând. strâns cureaua rucsacului Disney al Deliei. Cred că acesta era clubul pe care-l căutam. Numele și logoul se potriveau cu cele de pe tricoul Patriciei din dulapul de la adăpostul de animale, dar locul ăsta nu se asorta deloc cu Patricia Mickler. Interiorul clubului de fitness era elegant ca naiba, cu un bar cu sucuri în hol, o curte cu o fântână
arteziană și holuri lungi, luminoase, cu plafoane vitrate. Nu mi-o imaginam pe Patricia străbătând holurile astea cu un zâmbet artificial și fustiță de tenis, dar bazându-mă pe descrierea soției lui Andrei pe care mi-o făcuse Vero, Irina era categoric în elementul ei aici.
Femeia care stătea la rând în spatele meu a scos un sunet care aducea a pufnit. M-am uitat peste umăr și am prins-o holbându-se la rucsacul meu. Apoi la părul și la tenișii mei. Am săltat rucsacul Deliei mai sus pe umăr, ignorând țâțâielile și privirile femeilor care treceau pe lângă mine. Dacă ar fi știut câți VP - 154
bani erau în geanta aia Disney Princess sau ce ar trebui să fac pentru ei, probabil că n-ar mai fi strâmbat din nas în halul ăsta.
— Pot să vă ajut? Recepționera vioaie era puternic machiată și purta un tricou polo, cu logoul clubului. De pe masă, un cititor de amprente arunca sclipiri roșiatice.
— Sper, am zis, uitându-mă îngrijorată la scanner. Mă interesează cursurile de Pilates. O prietenă, Irina Borovkov, mi l-a recomandat pe instructorul vostru.
Am sunat mai devreme și recepționera care mi-a răspuns mi-a zis că are un curs care începe la zece. Mi-ar plăcea să particip și eu, să văd dacă îmi place, înainte de a mă înscrie la curs.
Mă uitasem la un video cu Pilates azi-dimineață. Vero avea dreptate, puteai învăța orice de pe YouTube. Categoric m-aș putea descurca cu chestiile astea.
— Știi cumva dacă Irina e aici?
— Reenie? Sigur, a ajuns acum câteva minute. Dar astăzi s-a dus la cursul de spining. Începe în zece minute. Doriți să o anunț? A întins mâna spre telefonul de pe birou.
M-am grăbit să o opresc înainte să apuce receptorul.
— Nu, nu, e-n regulă! Elementul surpriză era probabil cea mai bună abordare în situația asta. La urma urmelor, ce-ar fi putut spune femeia? Atenție, atenție, doamna Borovkov. Asasinul pe care l-ați angajat dorește să vă vadă în hol. Mi-am compus un zâmbet: Am să vorbesc cu ea în sală, mulțumesc.
— Aveți nevoie de încălțări?
M-am uitat în jos la tenișii mei. Am scuturat din cap.
— Perfect. Acum trebuie să completați formularele astea de sănătate și protecție. Când terminați, mai trebuie să vă scanez rapid degetul. Apoi, vestiarul femeilor e în dreapta, cum mergeți în jos pe hol, iar angajații de la parter vă vor arăta cum să ajungeți în sală.
— Mulțumesc.
Am luat hârtiile și am însăilat un nume și o adresă false în spațiile goale, în timp ce fata se ocupa de următoarea persoană de la rând. Am lăsat hârtiile pe biroul ei și m-am îndreptat repede spre vestiar înainte să apuce să-mi ia amprenta.
Cu capul în jos, mă uitam cu coada ochiului prin sălile de exerciții după niște plete negre, lucioase, și o față sculptată chirurgical, conform descrierii pe care mi-o furnizase Vero despre Irina.
O mulțime de femei erau adunate într-un hol lung, flancat de terenuri luminate de squash. Erau introduse pe rând, una câte una, în câte o sală de antrenament. Am zărit o coamă ca pana corbului printre ele și m-am grăbit să
VP - 155
ajung lângă ea. M-am strecurat în rândul care aștepta să intre în camera de spining, cu banii Irinei săltându-mi pe spate.
Am intrat în valul de cursanți, atentă să nu calc pe cineva pe picior. Toată
lumea purta același fel de încălțări negre, un fel de papuci de bowling cu scai și crampoane. Tenișii mei albi făceau o notă teribil de discordantă, la fel ca și rucsăcelul Deliei.
Am intrat cu turma într-o încăpere întunecată, pătrată, unde un șir de biciclete statice erau luminate cu becuri purpurii ce atârnau, dintr-un fel de bârnă foarte modernă, din tavan. Femeile din jurul meu s-au îndreptat, fiecare, către o bicicletă. S-au suit pe ea, ajustând șaua și punându-și sticla cu apă în suport, sporovăind cu însuflețire în timp ce își prindeau picioarele în chingi.
