— Nu am nevoie de dădacă, nici de soț. Mă descurc foarte bine, mulțumesc.
Georgia își afișa scepticismul ca pe un tricou preferat. Am făcut semn cu bărbia spre ea: Și tu? Când ai de gând să-ți găsești o nevastă? A trecut un deceniu de când ai fost la ultima întâlnire, dar nu mă auzi ținându-ți predici despre asta.
— Nu exagera. Nu a trecut chiar un deceniu. Am ridicat o sprânceană, privind-o cum îndesa în gură ultima felie de pizza din fața ei, bătându-mă cu un deget pe brațele încrucișate în timp ce mesteca: Au trecut optsprezece luni, dacă chiar vrei să știi. Și nu am nevoie de soție. Am propria mea pensie, plus asigurarea de sănătate. Tu, pe de altă parte…
— Serios, Georgia, sunt bine.
— Cât de bine?
— Am un contract pentru o carte. Georgia s-a întunecat. S-a bătut cu pumnul în piept, râgâind discret. Drăguț. Mai fă tu asta în public și se face deceniu înainte să apuci să bagi de seamă.
Georgia și-a dat ochii peste cap.
— Credeam că ai deja un contract.
VP - 149
Avusesem o groază de contracte înainte, dar, după ce Sylvia își lua comisionul și unchiul Sam își trăgea și el partea, abia dacă-mi rămâneau bani de o masă și o pedichiură decentă.
— Am unul mai bun.
A luat o înghițitură lungă de suc, afișând un aer dezinteresat.
— Zău? Cât?
— O sută cincizeci de mii pentru două cărți.
Georgia a căscat gura. Un firicel de grăsime i se scurgea pe bărbie.
— Nu se poate!
— Vorbesc serios. Am mai puțin de treizeci de zile să îi trimit Sylviei o ciornă, așa că nu am timp de pierdut cu prietenul tău care umblă după cai verzi pe pereți.
Georgia a izbit cu palma-n masă.
— Fir-ar să fie, Finn! Ai reușit! M-am făcut mică în scaun când mămica din separeul de alături s-a întors încruntată spre noi. Nu pot să cred. În noaptea în care m-ai rugat să am grijă de copii am crezut că voiai o noapte pentru tine.
Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că chiar lucrai, sau ceva de genu’.
— Mulțumesc pentru încredere.
Și-a mototolit șervetul și s-a întors spre mine:
— Pe bune, Finn. Chiar sunt mândră de tine.
Era. Se vedea din felul în care îi străluceau ochii. Ultima dată când Georgia mă privise așa a fost ziua în care l-am născut pe Zach. Și înainte de asta, pe Delia. Era aceeași privire ca a părinților mei atunci când Georgia a absolvit Academia de Poliție, și mai apoi la fiecare promovare care a urmat. Mă ardea pe gât un soi de mândrie dulce-amăruie pe care am ascuns-o sorbind îndelung din suc. În sfârșit, am scris și eu o poveste bună care cel mai probabil mă va trimite în spatele gratiilor.
— I-ai sunat pe mama și pe tata să le spui?
Am scuturat din cap, jucând-mă cu paiul.
— Doar știi ce cred ei despre asta. E în regulă să ai un hobby când ești măritată, mi-a spus mama, dar după ce Steven a plecat, amândoi au fost foarte categorici că scrisul cărților era o alegere iresponsabilă de carieră. De atunci m-au tot împins de la spate să-mi iau o slujbă de funcționar, ceva.
Georgia s-a aplecat peste masă și a zis în șoaptă:
— Acum, că urmează să-ți intre niște bani grămadă, poate ai să poți scăpa de Steven și de Theresa în chestia cu custodia. Cu puțin noroc, poate tu și cu Nick vă veți da seama unde a fost ea în noaptea aceea. Și, cine știe, poate așa se va termina totul.
VP - 150
Mi-am înghițit un hohot de râs. Ah, categoric se va termina totul. Dacă Nick se ținea după dâra de furnituri și găsea cadavrul lui Harris, voi fi norocoasă dacă
voi apuca să-mi mai văd vreodată copiii.
Am scuturat din cap:
— Va fi făcut Theresa multe lucruri de rahat la viața ei, dar sinceră să fiu nu cred că ăsta e unul dintre ele. Nevinovată până la dovedirea vinovăției, nu?
Georgia și-a trecut limba peste buze:
— Dacă nu a fost la bar în noaptea aceea, atunci nu are nimic de ascuns.
Nimic de ascuns. Cu excepția lopeții din șopron, a istoricului de căutare de pe laptopul ei și a cadavrului îngropat la ferma de gazon a logodnicului. Theresa călca pe o pojghiță subțire de gheață, și nici măcar nu avea habar.
Tot ce avea ea nevoie ca să-și dovedească nevinovăția era un alibi solid pentru noaptea în care Harris a dispărut. Ceea ce însemna că, pentru a o ține departe de pușcărie, nu trebuia decât să aflu unde a fost în noaptea aceea.
•
Sedanul albastru închis, parcat pe aleea mea, era suspect de asemănător cu acela al detectivului Anthony, doar că avea mai puține antene și ceva mai multă
