— Se pare că Theresa a dormit în dormitorul de oaspeți azi-noapte.
Vero a chicotit.
— Buna doamnă Haggerty trebuie să fi trâmbițat în tot cartierul că Steven s-a îmbătat și a venit la tine.
— Sper că nu a amintit nimic de Nick, am mormăit.
Vero s-a redresat:
— La asta nu m-am gândit.
Am pășit spre conul de lumină care venea dinspre ușa biroului Theresei.
Masa era curată. Un ștecher atârna acolo unde laptopul ei trebuie să fi fost băgat în priză. Nu tu computer antic. Nu tu praf. Am tras sertarul de sus, iar conținutul cât se poate de amestecat a fost cât pe ce să se reverse peste margini. Nimic din ce era acolo nu indica cine era Aimee sau unde au fost în noaptea în care fusese ucis Harris Mickler, dar la vederea dezordinii din sertar am avut o satisfacție.
M-am întors către rafturile pentru cărți de pe celălalt perete.
— Bingo.
— Ce-i?
— Anuarele ei de la facultate.
Am tras cartea cartonată, grea, de pe raft: GMU Promoția 2009. Am pus-o pe podea și am deschis-o la index, apoi m-am dus la fotografiile cu frăția Theresei, citind numele de pe margine. Fetele erau identificate după poziția ocupată în rând, iar lângă Theresa stătea Aimee.
— Aimee Shapiro, i-am zis lui Vero.
— Profilul ei on-line zice că o cheamă Aimee R.
— Probabil a luat numele soțului când s-a măritat.
Jos s-a auzit o ușă trântindu-se.
— Ce-a fost asta? m-a întrebat Vero.
Am sărit în sus când un set de chei a căzut pe măsuța din hol. Pe podeaua din lemn tare se auzea țăcănit de tocuri.
Theresa.
Am închis și am dat telefonul pe mut. Apoi am pus albumul la loc în raft și m-am ridicat încet în picioare. Doar în șosete, pașii mei erau silențioși pe covorul de pluș, și am mulțumit cerului că mi-am lăsat tenișii lângă…
Ah, nu.
Tenișii mei.
VP - 181
M-am lipit de perete, lângă corpul de bibliotecă, sigură că inima îmi bătea suficient de tare încât să se audă până la doamna Haggerty, în josul străzii.
Poate Theresa a uitat ceva. Poate mănâncă ceva pe fugă și nu observă tenișii mei de lângă ușă. Poate se duce la baie și atunci voi putea să mă strecor afară.
Picioarele ei tropăiau pe scări.
Privirea mi-a zburat pe fereastra din partea cealaltă a încăperii. Era la primul nivel. Probabil aș putea sări fără să mă sinucid… dacă aș fi încălțată. Și dacă nu ar trebui să îmi fac griji că voi dărâma apărătoarele pentru vânt sau voi sângera peste rododendronii de sub fereastră.
Am pescuit telefonul din buzunar și i-am trimis un mesaj lui Vero: Finn: Ajutor. Blocată. Theresa e acasă.
Vero: încearcă o fereastră.
Finn: Tenișii și cheile mele sunt pe hol.
Vero: NU ești bună la asta.
Finn: Știu!
Ecranul a rămas negru câteva nesfârșite secunde:
Vero: Am un plan. Rezistă. Zece minute.
M-am lipit cu spatele de perete, dorindu-mi să devin invizibilă. De partea cealaltă a holului, Theresa a umplut mașina de spălat și uscătorul și s-a întors în dormitor, să se uite la televizor. Nici pomeneală să mă pot furișa afară fără a fi văzută.
I-a sunat telefonul. A dat televizorul încet.
— Slavă cerului că ești tu. Ce-ar trebui să fac? Vocea Theresei se auzea când mai tare, când mai încet, în timp ce se plimba dintr-un capăt în altul al holului.
Nu-i pot spune unde am fost. Ar lua-o razna cu totul. Și acum își găsește să sune și detectivul ăsta… Mi-am ținut răsuflarea, luptându-mă să-i aud vocea care devenise tot mai stinsă, căci intrase în dormitor. Nu pot risca să afle Steven ceva. Suntem în mijlocul blestematului de proces de custodie cu fosta lui, și el zice că și-a angajat și ea un avocat. Theresa și-a suflat nasul într-un șervețel.
Cică ar fi făcut rost de bani. Ceva legat de o carte. Tot ce știu e că vrăjitoarea aia bătrână a văzut-o astă-noapte intrând în duba lui Steven, iar când a ajuns acasă
