— Sunt aici, ce, nu mă vezi? a pufnit Delia. Și nu sunt mică. Știu și eu ce înseamnă o întâlnire. Protestele ei au fost înăbușite de ușa dormitorului închisă
de Vero.
— Îmi cer scuze. Are cinci ani, am zis, ca și cum asta ar fi fost o explicație suficientă. Nick s-a scărpinat după ceafă, eliberându-și zâmbetul ținut în frâu.
— Puștoaica asta spune ce gândește. Ar fi un detectiv dat naibii.
M-am întins să-i iau haina.
— Nu-i spune soră-mii chestia asta. Avem destule interogatorii în familie.
Nick și-a scos geaca. Pielea era fină, căptușeala păstrase căldura corpului.
Cuierul era în spatele lui, l-am ocolit, stânjenită, atingându-i din greșeală tocul atârnat de umăr când m-am întins să o agăț. Brusc, holul mi s-a părut prea mic.
Eram prea apropiați. Fața lui Nick era proaspăt rasă și el mirosea a apă de gură
și a mosc. Chiar și în blugi, și cu tricoul negru, strâmt, tot arăta inteligent, concentrat mult mai intens asupra mea decât în mod obișnuit.
— Trebuie să mă spăl puțin, am zis, arătând spre scările din spate. Vrei să bei ceva cât aștepți?
M-am îmbujorat toată când a venit după mine în bucătărie. Am luat un pahar din uscător și m-am dus la frigider, să iau gheață. O pungă plină cu bani răsărea de sub un pachet de broccoli. Am trântit la loc ușa frigiderului
— Ce-ar fi să luăm ceva pe drum? am rostit cu o voce gâtuită. Am ridicat un deget și m-am depărtat de frigider. Vin în două secunde. Nu… pleca nicăieri. Am pus paharul în chiuvetă și am fugit în camera mea.
M-am spălat rapid, mi-am trecut un pieptăn prin păr, mi-am tras o pereche de blugi bleu, un tricou și un hanorac curate și am coborât treptele două câte două.
— Hai, i-am spus, luându-mi geanta din cuier și haina lui. Hai să ieșim de aici.
Am strigat un la revedere peste umăr către Vero și am închis ușa după mine.
Am zărit, cu coada ochiului, o fluturare ușoară a perdelelor doamnei Haggerty când am urcat în mașina lui Nick, pe scaunul pasagerului: VP - 185
— Dumnezeule, femeia asta nu are altceva mai bun de făcut?
Nick și-a pus centura și a pornit mașina. Radioul de sub bord a pârâit, trezindu-se la viață.
— Cine, vecina ta? Și-a ajustat oglinda retrovizoare și reflexia din geamul bucătăriei l-a făcut să-și mijească ochii.
— Femeia asta e o pacoste. Am rezistat cu greu tentației de a-i face un semn obscen cu degetul când am ieșit de pe aleea mea.
— Glumești? Vecinii ca ea sunt visul oricărui detectiv. Pariez că nu se întâmplă nimic pe strada asta fără știrea bătrânei doamne.
A înclinat la loc oglinda și am luat-o în josul străzii.
— Da, vede multe, am zis cu amărăciune.
Am încremenit când a încetinit la un loc de staționare lângă casa Theresei, exact în spatele mașinii împrumutate de Ramon.
— Ce facem aici? am întrebat.
— Luăm mașina ta.
— Dar nu e a mea. Nick însă coborâse deja din sedan, cu cheile mele în mână.
A descuiat portiera din partea șoferului și a urcat în mașină. L-am urmat și m-am așezat pe scaunul de lângă el, mormăind câteva cuvinte de dulce la adresa lui.
— De unde ai cheile mele? Și de unde ai știut că asta e mașina mea?
— Ai lăsat cheile pe bufet când te-ai dus sus. Și eram în spatele tău azi-dimineață, când ai parcat.
A făcut curba și a mers ceva mai încolo. Mercedesul Theresei nu era pe alee.
Cu toate astea, m-am simțit mai relaxată când casa ei a dispărut din oglinda de pe partea mea.
— A fost o intrare prin efracție destul de neglijentă. Ai avut noroc că nu ai fost prinsă.
M-am răstit la el:
— Știai că sunt blocată în casă cu ea și n-ai făcut nimic?
— Ar fi însemnat complicitate și ajutor.
— Dar nu a fost o infracțiune, am zis cu încăpățânare. Aveam cheia.
Buzele lui s-au arcuit într-un zâmbet arogant:
— Recunosc că modul în care ai ieșit a fost impresionant!
