— Serios?
El a tresărit:
— Serios.
Curiozitatea a fost mai puternică decât mine.
— Și ce altceva a mai spus?
Nick s-a uitat pe geam, pe ceafa lui a apărut o umbră de roșeață.
— A spus că povestea asta ți-a frânt inima destul de rău. Și că, dacă fac ceva care te rănește, întâi îmi ia insigna și după aia îmi sparge fața.
Am clătinat din cap, chicotind în barbă:
— Prins cum ești între puștoaica mea și soră-mea, probabil îți imaginezi că
toată povestea asta e o mare făcătură. Jur că nu a fost nimic plănuit ca să te ademenească să ieși cu mine.
VP - 188
— Cât de groaznic ar fi fost dacă ar fi fost așa? S-a întors de la fereastră, plimbându-și ochii pe fața mea cum făcuse și noaptea trecută, pe verandă.
Numai că, de data asta, aprecierea exprimată era mult mai puțin profesională.
Râsul mi s-a stins pe buze. O tăcere grea, înțepătoare și fierbinte a coborât peste noi. Nick era atrăgător și singur. Era prieten cu sora mea, ceea ce însemna că trecuse cu brio de cea mai dură verificare a istoricului personal din lumea asta. Eram sigură că în clipa asta ar fi vrut să mă sărute, cum la fel de sigură
eram că mi-ar fi plăcut și mie.
Un firicel de sudoare se scurgea pe spatele meu, spre șale. M-am întins spre mijlocul consolei, la termostat, iar el a întins mâna spre radio. Mâinile noastre s-au atins. Când am ridicat privirea, fețele noastre erau atât de apropiate, încât cozorocul șepcii lui le umbrea pe amândouă. Niciunul dintre noi nu s-a mișcat, iar inima mea și-a grăbit ritmul când degetele lui Nick s-au înlănțuit cu ale mele.
— Am o mărturisire de făcut, a zis el cu o voce scăzută care m-a lăsat fără
răsuflare. Nu a fost întru totul ideea Georgiei.
Nu m-am tras în spate când scaunul de vinil a pârâit și el a venit mai aproape.
Adrenalina îmi clocotea în vene și aerul părea atât de ușor. Nu-mi aminteam de când nu mai fusesem atât de aproape de un bărbat, cu excepția lui Steven.
— E-n regulă? a întrebat când frunțile noastre s-au atins sub cozorocul șepcii lui, dând-o la o parte.
Nu, nu era în regulă. Ceea ce doream acum era foarte, foarte în neregulă.
Greșit dintr-un milion de motive. Am încuviințat din cap, amețită, centimetrul de distanță pe care el o menținea încă punând la încercare ultima mea fărâmă
de autocontrol. Nasurile noastre s-au atins exact în clipa în care o umbră
neagră, lungă, trecea prin dreptul ferestrei, după capul lui Nick.
M-am tras rapid înapoi.
— El e, zic. Mașina lui Feliks.
Nick a căzut pe spate, cu capul pe tetieră, înjurând în barbă. A închis ochii, a oftat adânc, apoi și-a ridicat scaunul.
Lincolnul a parcat în dreptul curbei, în fața biroului Theresei. Andrei i-a deschis portiera lui Feliks, apoi l-a urmat în biroul Theresei.
— Se pare că are de gând să stea mai mult. Rămâi aici puțin. Vin imediat.
Nick a ieșit înainte să apuc să-l întreb unde se duce. A luat-o cu pas săltat spre birou, oprindu-se când și-a scăpat cheile în spatele mașinii lui Feliks. O secundă
mai târziu s-a ridicat, vârând ceva în buzunar și scoțând telefonul. L-a lipit de ureche, făcând un apel în grabă în timp ce se întorcea la mașina lui Ramon.
— Ce-a fost asta? l-am întrebat după ce a intrat în mașină și a închis portiera.
— Verific o bănuială, atâta tot, a răspuns, puțin distrat.
VP - 189
— Și acum ce facem? Fiecare bucățică din mine de la gât în jos spera s-o luăm de unde rămăseserăm. Cealaltă parte era aproape sigură că asta era o idee foarte, foarte proastă.
Ochii lui Nick erau lipiți de ușile biroului.
— Acum așteptăm.
O clipă mai târziu, a apărut Andrei, care a ținut ușa deschisă. Feliks a ieșit zâmbind ținând-o pe Theresa pe după talie. Când ea a intrat în mașină, mâna lui a alunecat mai jos.
— Vezi, ți-am spus eu că ăștia doi se culcă împreună. Acum, că știm ce ascunde Theresa, putem pleca, da?
