— Nu, am șoptit, aruncând o privire în living și sperând că Delia nu a auzit.
— Nu încerca să negi. A bătut cu degetul pe gâtul ei și a făcut un semn cu bărbia spre mine. Detectivul lăsase o mică dovadă la locul crimei. A mișcat sugestiv din sprâncene.
— Nu! Mâna mi-a zburat la gât. N-am mai avut o mușcătură din liceu. Îl omor, jur că-l om…
Vero a venit mai aproape, reprimându-și un hohot de râs.
— Vezi, știam eu. Dacă ai vedea ce față ai acum!
Am mototolit hanoracul și l-am aruncat în capul ei.
— Liniștește-te, a zis, abținându-se cu greu să nu izbucnească în hohote, copiii dorm. M-a tras de mânecă în bucătărie, m-a împins pe un scaun la masă și a pus o pungă de Oreo în fața mea. Pe o scală de la unu la zece, cum e tipu’?
Am întins mâna după un biscuit. Vero a tras punga, ținând bunătate de Oreo ostatici.
— Hai, vorbește! Vreau să știu tot!
I-am smuls punga din mâini.
— E de unsprezece, am bombănit, îndesând un biscuit în gură.
Ea s-a lăsat pe spate în scaun și a sustras unul pentru ea.
— Știam eu. Mereu mi-am dorit să mă dau în bărci cu un polițist. Pariez că a fost cât toate cele cincizeci de umbre de încredere în sine la un loc, a rostit ea, făcându-și vânt cu mâna.
— Nu tocmai. Vero a mijit ochii neîncrezătoare, ca și cum ea n-ar fi putut greși aproape niciodată în chestii de genul ăsta. L-am cam îmbiat.
Mi-a tras o palmă peste braț, pufnind.
— N-am avut de ales! Trebuia să-l împiedic să le vadă pe Theresa și pe Aimee împreună, așa că a trebuit să mă prefac că mi-a intrat ceva în ochi, el s-a apropiat să mă ajute și dintr-una în alta…
Lui Vero i-a murit râsul pe buze. A rămas cu gura căscată și cu biscuitul între buze.
— Theresa și Aimee erau împreună? Și ce s-a întâmplat? Le-a văzut?
Am făcut semn că nu.
VP - 195
— Aimee a apărut la biroul Theresei. Cred că se duceau să ia prânzul sau ceva de genu’. Nick nu le-a văzut când au plecat. Dar mai e ceva, am zis, șterpelind încă un biscuit din pungă. Categoric fusese o dimineață de doi Oreo: Nick știa deja că ea se întâlnește cu Feliks Zhirov.
— Rahat, a înjurat Vero. N-a durat prea mult.
— E în continuare convins că Theresa e implicată în dispariția lui Harris, numai că acum crede că Feliks e în spatele afacerii. Nu e numai asta. Nick s-a întors la The Lush și a stat de vorbă cu Julian. I-a arătat o fotografie a Theresei și, când Julian a insistat că nu ea e femeia cu care a stat de vorbă, Nick a început să suspecteze că Julian o acoperă cumva. Una peste alta, acum Julian știe că l-am mințit.
Vero a tresărit.
— Ar fi putut fi mai rău. I-ai fi putut da numele tău adevărat. Și, atunci, chiar ai fi dat de necaz. Până peste cap. A împins paharul cu lapte peste masă, lăsându-mă să înmoi un colț de biscuit în el. Crezi că Nick mai poate afla ceva ce ar conduce ancheta înapoi la tine?
Am oftat.
— Nu cred. Nu mă leagă nimic de Feliks sau de afacerile lui.
Vero a împins spre mine toată punga de Oreo:
— Nimic, în afară de Andrei Borovkov.
•
În noaptea aceea, m-am așezat la computer urmărind clipitul cursorului. Am verificat o bucată zdravănă din manuscris, asigurându-mă că secretele mele sunt în siguranță. L-am scos pe tânărul avocat sexy din poveste și l-am înlocuit cu polițistul sexy. Dar cu toate că între eroina mea și polițist exista o chimie puternică, lipsa avocatului din povestea mea părea o greșeală din motive de care parcă nu reușeam să scap. Ratam ironia și persiflarea dintre ei, zâmbetul lui deschis. Ratam felul în care el vedea prin ea – prin peruca și machiajul, și rochia ei de împrumut – și, chiar dacă ea era o ucigașă cu o poveste complicată
în spate, lui tot părea a-i plăcea ceea ce vedea dedesubt.
Am deschis telefonul și am derulat până la numele lui Julian, uitându-mă
pierdută la numărul lui. Degetul meu a zăbovit asupra tastei Delete. Aveam atâtea motive pentru care ar fi trebuit să apăs pe ea. Cu genunchii în brațe, ascultam cum sună telefonul lui Julian și așteptam să intre căsuța vocală. Când a răspuns chiar el, am fost prea uluită ca să pot vorbi.
Am tăcut amândoi.
— Numele meu nu e Theresa, mi-am început încet mărturisirea. Și nu lucrez în imobiliare. Am ascultat orice semn că el era acolo. Nu sunt blondă. Și ai avut VP - 196
dreptate cu toate celelalte lucruri pe care le-ai spus despre mine la bar. Nu aparțin lumii ăleia. Nici măcar rochia pe care o purtam nu era a mea.
Mi-am ținut respirația în pauza lungă care a urmat, sigură că o să închidă.
Eram pe punctul de a renunța și de a închide eu, când a vorbit:
— A fost ceva adevărat? Nicio urmă de condamnare în tonul lui. Nicio așteptare, nicio pretenție.
