— Ceva. Mi-am prins capul în palme, surprinsă de cât de vinovată mă
simțeam. Am doi copii. Sunt divorțată. Sunt în mijlocul unui proces urât de custodie cu fostul meu. M-am uitat la furniturile de Oreo de pe tricoul meu lălâi.
Și ai reușit să intuiești mare parte din preferințele mele alimentare și vestimentare.
El a oftat. Sau poate era un râs amar.
— Cine ești? Părea sincer curios.
M-am sprijinit cu spatele de birou.
— Nu cred că-ți pot spune. Nu încă.
— De ce?
— Aș vrea. Mi-am dat părul pe spate, alungând cu unghiile ultima urmă de mâncărime de pe scalpul meu. Trebuie… trebuie să lămuresc câteva lucruri mai întâi.
— Ai necazuri?
— Nu-mi doresc să am, am spus, luptându-mă să-mi reprim lacrimile. Tot încerc să fac ceea ce trebuie și, dintr-un motiv sau altul, toate se întorc împotriva mea.
Nu voiam decât să am șansa de a-mi păstra copiii. De a-i dovedi lui Steven că
s-a înșelat în privința mea. Dar dacă de fapt nu s-a înșelat?
— Tipul ăsta, Mickler, cel care a dispărut, ți-a făcut rău? a întrebat el cu blândețe.
— Nu, am zis. Dar apoi m-am gândit la toate numele din telefonul lui. Mie, nu.
— I-ai făcut tu rău? Nu era nicio insinuare de vinovăție. Nicio condamnare, nicio judecată. Poate ar fi trebuit.
— Nu. Dar mă îndoiesc că m-ar crede cineva.
— Dacă mi-ai spune ce s-a întâmplat, poate te-aș putea ajuta. Părea atât de onest. De sincer. M-am întrebat dacă m-aș simți ca la biserică, la spovedanie, dacă i-aș turna acum, în ureche, toate adevărurile mele urâte. Îmi doream să
pot recita câteva Ave Maria, și lumea din jur să mă ierte, așa cum Julian părea atât de dornic să o facă.
VP - 197
— Nu pot… Chestia asta în care sunt amestecată… E complicat. A fost o greșeală din partea mea să-l târăsc în povestea asta. Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să te sun…
— Și atunci de ce ai făcut-o? m-a întrebat înainte să apuc să închid.
Întrebarea m-a luat pe nepregătite. Am tras de genunchiul zdrențuit al blugilor mei:
— Cred că am vrut să știi că nu sunt un om rău. Și că nicio clipă nu am dorit să te înșel. Dacă lucrurile nu ar fi atât de încurcate, ți-aș spune cum mă cheamă.
Te-aș invita la o pizza și ți-aș povesti totul la o bere. Dar…
— E complicat, a zis el blând. Știu.
— Mă crezi? Am închis ochii așteptându-i răspunsul, surprinsă de valul de ușurare care m-a înecat când a vorbit într-un sfârșit.
— Da, te cred.
— De ce?
— Ai auzit vreodată de briciul lui Hanlon? Am lăsat capul pe spate, am închis ochii. Tonul scăzut al vocii lui era egal și calm, un balsam pentru nervii mei zdruncinați. Există o zicală veche care sună cam așa… „Să nu punem pe seama răutății și cruzimii lucruri care uneori pot avea motive mai puțin criminale”. Mi-am făcut un principiu din a nu presupune niciodată ce poate fi mai rău despre oameni.
Poate ar trebui.
— Uneori oamenii pur și simplu greșesc.
Am tăcut amândoi. Mă întrebam dacă ar simți la fel în cazul în care ar cunoaște dedesubturile greșelilor despre care vorbeam. Dacă ar ști că sub toate greșelile mele e îngropat cadavrul lui Harris Mickler.
— Probabil ar trebui să scap de telefonul ăsta și să nu te mai sun niciodată.
— Asta vrei?
— Nu.
— Atunci păstrează-l. Era vocea unui avocat care dă un sfat. Era ceva liniștitor în ea, ceva solid, de care mă puteam agăța.
— Tot nu-ți știu numele, mi-a amintit. Ar putea fi numărul oricui pe telefonul meu. Detectivul nu e interesat decât de o femeie pe nume Theresa și, cum numele tău nu e Theresa, nu am niciun motiv să-i vorbesc despre tine. Nu-i așa?
Am înghițit un nod dureros din gât:
— Da.
