Limba lui s-a strecurat printre dinții mei. Degetele mi-au alunecat în părul lui, iar catarama centurii de siguranță mi-a intrat în șold când trupurile noastre s-au întâlnit deasupra consolei. A scos un sunet flămând, gutural, degetele lui încercau să se strecoare pe sub betelia blugilor mei, apoi au intrat pe sub tricou și s-au împrăștiat pe tot spatele meu.
Mamă, Doamne, de când n-o mai făcusem într-o mașină. M-am arcuit înspre el, alungând vocile din capul meu care-mi spuneau că am să regret asta.
Răsufla greu în gâtul meu.
— Aș vrea să te duc pe bancheta din spate în secunda asta. Dar dacă fac asta, mă împușcă soră-ta.
M-a sărutat prelung, pentru ultima oară, un sărut care m-a înfiorat toată și m-a lăsat gâfâind.
— Acum, a zis cu nasul în urechea mea, spune-mi ce s-a întâmplat adineauri în parcare și nu ai vrut să văd?
Am înghețat, simțindu-i buzele arcuite într-un zâmbet pe maxilarul meu, în timp ce se depărta încet. Nu părea supărat. Doar surprins. Și poate puțin impresionat.
VP - 192
— Dacă nu voiai să o urmăresc, Finn, ar fi trebuit să-mi spui. S-a lăsat pe spate în scaun, cântărindu-mi tulburarea printre pleoapele grele pe jumătate căzute. Vei fi fiind tu bună romancieră, Finn, dar nu te pricepi deloc să minți.
— De unde știi?
În ridurile din jurul ochilor lui am simțit o umbră de nostalgie.
— Pentru că am fost împușcat, tăiat, bătut măr, și aș fi dispus să accept oricând, oricare dintre toate astea în locul unei abraziuni corneene.
— Să nu exagerăm.
A clătinat din cap în fața privirii mele cinice.
— Sunt mortal de serios. În prima săptămână de la absolvirea Academiei, mi-am distrus prima patrulare în trafic când un tâmpit mi-a aruncat scrumiera în față. M-a durut atât de rău, că n-am mai putut gândi limpede. M-am împleticit printre mașinile de pe două benzi, disperat să-mi scot scrumul ăla de rahat din ochi. Am avut noroc că n-am murit. N-am putut vedea o săptămână.
M-am lăsat pe spate în scaun, simțindu-mă complet toantă. Și enervată. A știut de la început că nu am nimic în ochi.
— Și dacă știai că am mințit, de ce m-ai mai sărutat?
— Speram c-o să merite.
Sângele mi-a năvălit în obraji. Trecuse mai bine de un an de când nu mai sărutasem pe nimeni. Mai bine de zece de când nu mai sărutasem un alt bărbat în afară de Steven. Mi-am petrecut ultimul an îndoindu-mă de mine, întrebându-mă de ce m-a părăsit soțul meu, luând în calcul posibilitatea ca el să
nu mă fi lăsat, poate, pentru părul, corpul, hainele sau banii Theresei. Poate pur și simplu m-a părăsit pe mine.
— Și a meritat?
Zâmbetul lui Nick avea o notă de viclenie.
— Să spunem că mă gândesc în cel mai serios mod să o las pe soră-ta să mă
împuște.
Și-a frecat fața cu palma și și-a reglat scaunul la loc.
— Hai să te duc înapoi la South Riding. Trebuie să-mi iau mașina și să duc ceva la laboratorul din Manassas înainte să închidă.
Știam, din poveștile Georgiei, că acesta era laboratorul regional de criminologie. Atunci când se aplecase în spatele Lincolnului, Nick băgase ceva în buzunar după ce și-a scos telefonul.
— Ai găsit ceva?
— Nu știu încă.
Indiferent ce ar fi fost, trebuie că era important.
— Vrei să vin cu tine?
VP - 193
Râsul lui răgușit era însoțit de o grimasă ușor periculoasă.
— În clipa asta vreau o groază de chestii. De aceea cred că ar fi mai bine să te duc acasă.
Mi-am sprijinit capul de geamul portierei. A pornit mașina, în timp ce eu încă
nu știam ce mă intrigă mai tare: ce ascunsese în buzunar, sau ce s-ar fi putut întâmpla dacă aș fi mers cu el la laborator.
VP - 194
Capitolul 32
Cum am intrat pe ușă, Vero s-a uitat la hainele și la părul meu, a încrucișat gânditoare brațele la piept și mi-a zis:
— Te-ai giugiulit cu el, nu?
