Nu folosea la nimic să merg mai departe. Marc a oftat adânc. A părut pierdut, obosit.
― Ce prostie… Dacă m-ai întreba din nou astăzi de ce nu am căutat să reiau legătura cu voi după ce m-am întors, nu ți-aș mai răspunde același lucru.
― Despre ce vorbești, Marc? Nu înțeleg nimic. Nu mi-ai spus totul?
― Nu… e o mică parte pe care n-am îndrăznit să ți-o mărturisesc.
Și-a frecat fața înainte să continue, privindu-mă fix.
― Din cauza ta nu v-am căutat. Am fost mereu îndrăgostit de tine… M-am însurat gândindu-mă la tine. Vorbești despre un nemernic! Nu te-am uitat niciodată… erai mereu acolo, într-un colț
al minții mele…
Mi-am dus mâna la gură. Dumnezeule… cum fusese posibil să
trecem unul pe lângă altul în urmă cu zece ani? Totul ar fi atât de diferit astăzi!
― Când m-am întors la Paris cu Juliette, știam că în minutul în care te-aș revedea, căsnicia mea s-ar duce de râpă… Și-apoi, mi-era teamă să nu te găsesc măritată, cu copii, fericită și abia amintindu-ți de mine. De aceea n-am făcut nimic ca să aflu ce s-a ales de voi, ce s-a ales de tine… Când ai căzut ca din cer aici, am preferat furia și reproșurile, decât indiferența de care mă temeam… dar am știut din minutul în care te-am văzut că mergeam spre pierzanie…
Și-a reluat respirația, a făcut un pas spre mine, dar s-a răzgândit.
Lacrimile îmi curgeau șiroi.
― Cea pe care am revăzut-o erai și nu erai tu… Te schimbaseși, era evident. Am învățat s-o cunosc pe femeia de afaceri puternică, de o frumusețe rece care ai devenit. Dar te-am văzut și inflamându-te ca altădată. Am crezut că mai rămăsese ceva din tine, cea veche, ascunsă în adânc. Am fost incapabil să-ți rezist. Oh… am încercat vag, dar a fost un eșec total. Credeam că în ultimii ani învățasem ce înseamnă să iubești, dar nu, de fapt, nu înseamnă nimic în comparație cu ce simt pentru tine astăzi… De câteva luni, nu mă
recunosc, ție ți se datorează asta. Totul este mai puternic, supradimensionat, iubirea, durerea, chiar și furia…
Am rămas așa, fără să ne scăpăm din ochi, fără să ne mișcăm, fără să spunem un cuvânt, minute lungi.
― De ce nu ne-am vorbit niciodată? am întrebat cu un firicel de glas.― S-ar crede că trebuie să dăm greș de fiecare dată…
― Nu…
Am îndrăznit să fac un pas înspre el.
― Ce-o să facem, Marc?
― Nimic… nu mai e nimic de făcut. E prea târziu.
Și-a pus din nou ochelarii și s-a dus în fundul magazinului.
Luminile s-au stins una după alta, am auzit zgomotul cheilor. Apoi Marc s-a întors, cu haina din velur pe el, și și-a luat geanta de voiaj aruncându-mi o privire.
― Îmi pare rău, sunt așteptat.
― Ce faci?
― Mă duc să petrec Crăciunul la părinții mei, trebuie să trec să-l iau pe Abuelo și deja sunt în întârziere.
― Nu poți să pleci așa!
― Yaël, s-a terminat…
― Nu…
Și-a lăsat geanta și a făcut cei câțiva pași care ne despărțeau. Să-i simt căldura trupului atât de aproape de mine m-a făcut să tremur.
Am ridicat fața spre el. Zâmbetul lui, pe care nu-l mai așteptam, era trist și mi-a confirmat cele mai rele temeri. Și-a pus delicat mâinile pe umerii mei, am închis ochii, savurând fiecare secundă în care pielea noastră se atingea.
― Yaël… nu mai vreau nimic în acest moment… Te-am așteptat atât de mult timp și când în sfârșit am avut impresia că erai aici… ai fugit…
― Nu, l-am întrerupt deschizând ochii.
I-am simțit degetul mângâindu-mi pielea, m-am agățat de brațele lui, acoperindu-i ceasul cu mâna.
― Sunt zece ani de când ne facem unul pe altul să suferim, fără
să fim conștienți de asta, în cea mai mare parte a timpului. Asta nu e viață… vom sfârși mereu prin a ne face reproșuri, prin a ne ataca pentru ceea ce ne facem sau pentru trecut. Când ne-am regăsit, am crezut că erai tu, cea cu care mi-aș petrece viața… M-am gândit… și nu sunt cel de care ai nevoie…
― Marc… nu… nu spune asta… te rog… Te iubesc, te iubesc… Te vreau atât de mult în viața mea, că mă doare… Vom construi împreună… ne vom regăsi… vom trage linie peste restul… Nu face asta… te rog… Dă-ne o șansă să încercăm… îmi spuneai că am fi putut…
― Da, înainte… dacă n-ar fi fost toate astea… nu e loc pentru mine în viața ta, știu ce vreau și nu e asta… Am nevoie să fiu singur, să fac un pas înapoi… nu mai pot… vreau ca toate astea să se termine…
S-a aplecat, preț de o secundă am crezut că mă va săruta. Dar nu, și-a lipit fruntea de a mea și a închis strâns ochii, oftând.
― Acum du-te, a șoptit.
― Marc, te rog.
