― Respectă-mi alegerea.
Mi-a dat drumul, și-a luat geanta și a deschis ușa magazinului.
Am ieșit și am rămas încremenită pe trotuar în timp ce el încuia și închidea obloanele.
― Nu uita, ai grijă de tine, mi-a spus.
― Promit… Urează-i Crăciun fericit bunicului tău din partea mea.A schițat un zâmbet.
― Îi va face plăcere, îi va fi dor de tine.
Și-a ațintit privirea într-a mea câteva secunde, apoi a plecat aprinzându-și o țigară. L-am urmărit până când a dispărut după
colțul străzii. După aceea m-am rezemat de oblonul închis al magazinului și m-am lăsat să cad la pământ închizând ochii. Se sfârșise… zece ani de așteptare ca să ajungem aici. Marc și Yaël nu mai existau. O pagină din viața mea se încheiase. El era el, eu eram
eu, am fi putut să fim noi, dar se sfârșise. Eram pustiită, frântă, sfâșiată.
13
În săptămânile care au urmat, într-un fel neașteptat și spontan, mi-am luat din nou viața în mâini începând prin a-mi schimba unele obiceiuri. A început într-o dimineață la trezire, m-am dat jos din pat la 06:30 și n-am avut chef să mă duc la piscină. Mai degrabă
aș fi vrut să rămân la căldură sub plapumă și să stau în pijama decât să plec la serviciu. Începând de atunci, în fiecare zi, nu m-am mai grăbit. Am înțeles că vechea mea hiperactivitate permanentă nu-mi aducea nimic, că era vană și futilă. Ca și excesul de muncă. La ce bun? Nu eram altfel decât ceilalți, ca să muncesc ca o nebună. Viața mea nu era deplină totuși. E adevărat, atunci această constatare mi-a lăsat un gust amar. Munceam la fel, fără să număr orele. Dar reacția mea la oboseală s-a schimbat. Nu mai luptam, mă ascultam, îmi ascultam corpul când îmi spunea stop. Nu mai căutam să-mi controlez migrenele. Când aveam una, mă duceam acasă să mă
odihnesc. Deseori, dădeam o fugă până la sora mea ca să iau cina, câteodată doar cu ea și cu Cédric, altă dată și cu ceilalți — regăsisem în cele din urmă prietenia lui Adrien și a lui Jeanne, care printr-un miracol al Sfântului Duh nu mai erau supărați pe mine; Alice mi-a mărturisit că Marc lămurise lucrurile cu ei, asta însemnând că n-aveau de ce să se amestece sau să mă judece. Acele momente în compania lor erau vitale pentru mine, le savuram, le iubeam, ele umpleau golul din viața mea, mă hrăneau mai mult decât o făcuse munca vreodată. Cu ei, reușeam să zâmbesc, câteodată să râd, dar mai greu. Existau mereu câteva minute în care mă simțeam fericită, în care reușeam să țin tot restul puțin mai la distanță. Seara, când mă întorceam acasă, eram mai puțin apăsată.
Cât au ținut sărbătorile, am avut discuții lungi cu părinții mei, îmi acordaseră mult timp. Mai multe seri au venit la agenție să mă
ia ca să cinăm împreună. Aceasta fusese ocazia să vorbim despre viețile noastre. Îi dădusem deoparte de atât de mult timp, își redescopereau fiica, dar și fiica lor îi redescoperea pe ei. Nu știam mare lucru despre viața lor de pensionari. În adâncul meu, doream să recreeez legături la fel de puternice ca acelea pe care le aveam înainte să devin obsedată de muncă. Voiam să le cunosc viața de zi cu zi și voiam ca ei s-o cunoască pe-a mea. Și după aceea, în ziua în care i-am invitat la mine, am avut un șoc să-l văd pe tata clătinându-se un pic pe picioare, cu răsuflarea tăiată după ce urcase scara imobilului. Petrecusem seara observându-i, cercetându-i cu atenție.
Părinții mei îmbătrâniseră fără să-mi dau seama. Nu vor fi veșnici.
Trebuia să profit de ei mai mult. Conștientizând acest lucru, l-am implicat pe tata într-un proiect puțin cam nebunesc, dar care nu putea fi întârziat, prea mult timp fusese dat deoparte: restaurarea hambarului de la Mica Floare. Voiam să împart ceva important cu ei, să construiesc împreună cu ei. Voiam să mă implic și să-mi petrec timp acolo imediat ce voi putea să-mi acord o pauză. Casa de la Mica Floare va deveni prea mică după ce se va naște bebelușul lui Alice. Ne trebuia mai mult loc pentru reuniunile de familie. În visurile mele de fetiță, hambarul era o casă a fericirii. Voiam să-l aduc în stadiul de a ne găzdui, pe mine mai ales. În felul acesta, părinții mei vor câștiga confort mutându-se în camera mea actuală, cu propria lor baie.
La sfârșitul lui ianuarie, l-am găsit pe tata acolo, lucrase la planuri și adunase meșterii de prin partea locului pe care îi cunoștea. Tata întinerea văzând cu ochii reluându-și munca. Am petrecut weekendul punând totul la punct. Mama era în călătorie, evident! Își vedea de ale ei lăsându-ne să ne ocupăm de hambar și să ne punem la punct planurile. Totuși, veghea asupra noastră, cu o simplă privire ne potolea înflăcărarea când depășeam limitele din cauza ambiției. Lucrările urmau să înceapă în săptămâna următoare și eu am luat o hotărâre radicală și neașteptată: șantierul
trebuia urmărit îndeaproape și mi se părea firesc să mă ocup eu de partea asta. Din mai multe motive: meșterii erau prieteni de-ai tatei, el nu i-ar presa ca mine, care nu mă voi lăsa călcată pe bătături, nici dusă de nas cu scuze răsuflate care să justifice întârzierile. Apoi, nu voiam ca tata să se obosească prea tare călătorind prea des de la Lisabona. Voi fi prezentă așadar o dată pe lună ca să urmăresc șantierul timp de două zile, dar și ca să iau aer. Asta mă va relaxa și îmi va permite să-mi reîncarc bateriile. Locul acela, plin de energii pozitive, fusese întotdeauna refugiul meu când eram copil, de ce să
nu profit de el și ca adult?
La începutul lui februarie, Bertrand a plecat de la agenție. Cele două luni de predare a firmei se încheiaseră. Deși insistase să nu facem nimic, am ținut să organizăm o mică petrecere de despărțire.
Fiecare om din echipă și-a spus poveștile, râzând deschis de tirania și de maniile vechiului șef; nimic nu a fost uitat: sushi, presiunile, ședințele de vineri seara de la ora 19:30. În spatele acestor glume, se ascundea și un avertisment care îmi era direct adresat: pentru ca atmosfera să rămână frumoasă, era în interesul meu să nu-i hărțuiesc și să nu-mi reiau vechile obiceiuri. Se nimerea bine, nu aveam niciun chef de asta, de-acum alta era viața mea. A fost singura zi în care am văzut carapacea lui Bertrand fisurându-se. Era stânjenit, chiar emoționat. Toți cei prezenți îi datorau o parte din cariera lor, erau conștienți de asta și i-au mulțumit cu căldură. El a avut un cuvânt de încurajare și de felicitare pentru fiecare. Am înțeles că emoția îl copleșea când i-a trimis în sfârșit pe toți acasă, fără să mai piardă timpul ca să-și ia rămas-bun.
― Yaël, în biroul meu!
Fără să mă gândesc, l-am urmat, doar că nu mă așteptam ca el să se așeze pe locul meu obișnuit: cel al subalternului.
― Ce faci?
― Acum tu ești șefa aici. Treci pe partea cealaltă.
Zâmbind, am ocupat locul șefului, el s-a așezat comod în scaun privindu-mă, cu un ușor rictus pe buze.
― Așa e bine, a spus după câteva secunde de tăcere. Ai să te descurci perfect.
― Mulțumesc.
― Eu îți mulțumesc, Yaël. A fost o plăcere să te formez și să
lucrez cu tine în acești zece ani. Îmi va lipsi colaborarea noastră.
Sunt norocos că te-am găsit și că tu ești în fruntea agenției.
Sărmanul Sean n-o să-și revină!
A izbucnit în râs, eu m-am mulțumit să zâmbesc.
Complimentele lui mă emoționau profund, nu-i făcusem viața ușoară. Și îi datoram totul, nu uitam asta. Apoi, a continuat pe un ton serios.
― Ai contribuit mult la această reușită.
― Nu…
Și-a ațintit ochii într-ai mei.
― Altfel nu te-ai afla pe acest loc, trebuie să fii conștientă de asta. Și mi se pare că, în rest, stăpânești situația.
Am dat din cap, incapabilă să rostesc un cuvânt. Eu eram cea copleșită de emoție. Și-a îndreptat spatele, s-a bătut pe coapse și s-a ridicat.
