Stăteam cu gura căscată. Iris a râs din nou.
― Ți-am trasat viața mea în linii mari, în niciun caz ca să-ți arunc praf în ochi, ci ca să înțelegi că nu există cazuri disperate. Te ascult.
Timp de o jumătate de oră, mi-am golit sacul fără să mă
menajez. I-am spus totul, i-am încredințat totul. Și mi-a făcut bine să
vorbesc, m-a ușurat, m-a împăcat cu mine însămi. Până la urmă, nu-mi dădusem niciodată voie să vorbesc despre asta în acest fel. Nici măcar lui Alice. Am nevoie de prieteni.
― Yaël… tu ești puternică, ai să treci peste asta, este o
certitudine. M-a privit cu atenție, mereu cu un zâmbet larg pe buze.
Pe neașteptate s-a ridicat.
― Mă întorc, să nu te miști. A fost iute ca fulgerul.
În mai puțin timp decât e nevoie ca s-o spun, am auzit zgomotul tocurilor ei.
― Așază-te în fața oglinzii, mi-a spus.
Am ascultat-o. S-a așezat în spatele meu. M-am privit.
― Lipsește doar o mică fantezie seducătoare ținutei tale obișnuite și vei fi perfectă.
Cum va reuși ea să-mi transforme costumul taior cu pantalon negru, pe sub care purtam o cămașă bărbătească albastru-azuriu?
― Scuză-mă, mi-a spus venind iarăși în fața mea.
Nu am avut timp să reacționez că ea mi-a descheiat cu dexteritate trei nasturi de la cămașă. Am avut senzația că sunt cu sânii goi. Apoi mi-a pus la gât o cravată neagră foarte fină, pe care a înnodat-o în așa fel încât nodul îmi ascundea partea prea dezgolită a decolteului. Apoi, a trecut din nou la spate, mi-a desfăcut coada de cal și a repetat acealași gestul de mai devreme. Mi-a ridicat cu delicatețe bărbia, mereu cu zâmbetul ei larg pe buze.
― Privește-te, Yaël. Nu te mai chinui pentru ce s-a întâmplat cu Marc al tău. Nu te înjosi. Nu câștigi nimic dacă ești supusă.
Bărbaților nu le place asta, ai încredere în experiența mea.
O ușă s-a trântit în depărtare.
― Iris, iubirea mea! Ai terminat?
― Suntem aici, i-a răspuns ea lui Gabriel.
S-a îndepărtat de mine. M-am mai privit o dată; făcusem tot ce putusem. Mă destăinuisem lui Marc, îi explicasem totul în urmă cu câteva luni. Mă scuzasem. Găsisem un echilibru. Eram gata să cred în noi, să mă bat pentru noi. Dar dacă el nu o accepta pe cea care eram, nu mă voi mai obosi s-o fac. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Și în același timp, mi-a venit să râd. Aveam impresia că respir adânc pentru prima oară de săptămâni. Așa că am râs. Îmi dădeam voie în sfârșit. Am râs. Am râs. Încă o dată.
― Categoric, se întâmplă niște chestii în camera asta.
Nu am înțeles deloc ce voia să spună Gabriel și nu-mi păsa. Încă
râzând, cu ochii plini de lacrimi, m-am întors către ei. Iris, cuibărită
la pieptul iubirii vieții sale, după ce schimbase o privire încărcată de pasiune cu el, mi-a adresat zâmbetul ei frumos.
― Vă invit la cină, le-am propus.
Gabriel, mai canalie ca oricând, mi-a întins brațul liber.
Eram în aprilie, adică în ultima perioadă a sarcinii lui Alice. Era din ce în ce mai obosită. Îmi petreceam timpul liber cu ea, și mai ales cu copiii; preluam ștafeta jucându-mă de-a mătușica bună și îmi plăcea. Cu Marius, făceam colecție de vânătăi: se hotărâse să
învețe să meargă pe patine cu rotile cu mine! Puteam acum să
afirm că asta nu era ca mersul pe bicicletă, pentru că eram în cea mai mare parte a timpului cu picioarele în aer… În comparație, lumea păpușilor și a prințeselor Léei mă relaxa, dar nepoata mea devenise o adevărată expertă, trecea neîncetat de la o limbă la alta cu o ușurință năucitoare, încât uneori nici eu nu mai știam cum să-i răspund! Spre marea ușurare a surorii mele, acest lucru o oprea pe mama să vină să își impună autoritatea! Prezența mea și ajutorul pe care i-l dădeam lui Alice erau de ajuns pentru moment, încât s-o țină la distanță. Dar eram conștiente amândouă că mama stătea pregătită să vină oricând, spre marea disperare a lui Cédric:
„Fetelor, știți că îmi ador soacra, dar nu pot s-o suport o lună în casa noastră, este imposibil!“
Telefonul a sunat o dată, de două ori, de trei ori. Am deschis cu greu pleoapele și l-am luat pe dibuite de pe noptieră.
― Alo…
― E fată! a zbierat cumnatul meu la capătul celălalt al firului, atât de tare încât a trebuit să îndepărtez telefonul de la ureche câteva secunde. Se numește Élie.
― Felicitări! Cum se simte Alice?
― O știi doar, în trei ore o să fie proaspătă ca un trandafir.
Am ridicat ochii ca să-mi alung lacrimile de bucurie. Brusc, eram cuprinsă de febră.
― Și bebelușul?
