― E timpul.
S-a uitat cu atenție prin biroul lui pentru o ultimă oară. S-a oprit la raftul pe care se aflau toate dosarele, la canapeaua pe care probabil dormise de nenumărate ori. A respirat adânc și a ieșit.
Când am ajuns în fața ușii de la intrare, am spus:
― Vreau să te întreb ceva înainte să pleci. Mă roade de o vreme.
Mi-a zâmbit din colțul gurii.
― Te-ascult.
― De ce pleci?
― Am dat totul în această afacere, nu mai am idei, în timp ce tu ai cu duiumul. Nu vreau ca această agenție pe care am creat-o cu sudoarea frunții să devină o rutină, refuz să mă blazez. Voiam o nouă provocare, care să mă însuflețească înainte de a-mi încheia cariera. Înțelegi?
― Sigur că da…
― Și eu vreau să-ți cer o favoare.
Ce-o să mai dea peste mine?
― Da.
― Acum, că suntem pe picior de egalitate, ai să mă tutuiești în sfârșit?
― Nici nu se pune problema!
A izbucnit în râs. I-am întins mâna, mi-a strâns-o și și-a cufundat privirea albastră de oțel într-a mea. Bertrand avea să-mi lipsească, mă învățase totul, mă scuturase, câteodată aspru, dar întotdeauna pentru binele meu. Iar ultima lui lecție provocase un cutremur în felul meu de a-mi privi viața. Fără să uit că rămânea singurul care îmi înțelegea cu adevărat atașamentul față de muncă și reușită. Mi s-a pus un nod în gât.
― Mulțumesc pentru tot, Bertrand, am reușit să-i spun, în ciuda vocii tremurătoare.
A respirat și mi-a strâns și mai tare mâna.
― Pe curând, mi-a spus încetișor.
A plecat fără să-mi lase timp să-i răspund și ușa s-a închis în spatele lui. M-am îndreptat către fereastră și am așteptat să-l văd ieșind, a apărut după câteva minute și s-a apropiat de o femeie cu o înfățișare sofisticată, pe care n-o remarcasem până atunci. Oricât de incredibil părea, era un fapt, își împărțea viața de nebun cu cineva.
Deci, era posibil. Au schimbat câteva cuvinte, ea l-a mângâiat pe obraz, iar Bertrand i-a înconjurat umerii cu brațul. Au plecat, nu fără ca el să arunce o ultimă privire înspre agenție.
De la despărțirea noastră, adică de mai bine de două luni, eram tot timpul cuprinsă de o dorință monstruoasă de a-l suna pe Marc sau de a da fuga la magazinul de vechituri ca să-i povestesc ce făcusem în ziua respectivă. Invariabil, seara, când plecam de la agenție, visam să-l găsesc rezemat de mașina sa Porsche, așteptându-mă să ne petrecem seara și noaptea împreună. Aș fi dat orice să-l aud cântând fals din Gainsbourg sau să mă ghemuiesc în brațele lui pe canapea și să-l ascult povestindu-mi cu însuflețire
despre magazin, cu afecțiune despre Abuelo sau despre ultima descoperire de vânător de comori în Piața de vechituri. De când nu mai împărtășeam nimic cu el, mă întrebam în legătură cu utilitatea sau mai degrabă inutilitatea a ceea ce făceam, dacă nu trăiam asta alături de el. Eram sfâșiată între dorința de a mă bate ca să-l recâștig și respectul pentru alegerea lui.
Patul mi se părea din ce în ce mai gol și mai rece noaptea; nu reîncepusem să iau somnifere, nici măcar când lacrimile îmi secaseră, adormeam de-acum imaginându-mi-l lângă mine, cu ceasul pus pe noptieră. Dar nu eram deprimată; mai precis, nu aveam sentimentul că mă aflu pe fundul prăpastiei. Nu aveam de ales, trebuia să merg înainte, trebuia ca această despărțire, această
pierdere ireparabilă a lui Marc să mă facă mai bună, mai puternică
și mai fragilă în același timp. Într-o bună zi trebuia să le împac pe cele două femei din mine. Privirile neliniștite ale colegilor s-au rărit, pentru a dispărea până la urmă cu totul după câteva săptămâni, amintirile mele cu el mă năpădeau mai puțin când eram la agenție.
În două sau trei rânduri, am plâns în brațele surorii mele; ea mă
consola de fiecare dată, spunându-mi că până la urmă se va rezolva.
Nu credeam niciun cuvânt și nu vedeam cum s-ar putea rezolva, căci Marc făcea totul ca să mă evite; Alice și prietenii noștri glumeau de altfel pe tema asta, vorbind de gardă alternativă, o dată la două
săptămâni. De câte ori era invitat la sora mea sau la Adrien și Jeanne, întreba dacă voi fi și eu, înainte să dea răspunsul. Nu-i reproșam asta, făceam același lucru, respectându-i astfel alegerea.
Era dureros, dar era încă o etapă suplimentară spre cicatrizare, mă
făcea să mă maturizez. Cu toate acestea, nu voiam să-mi adaug o doză în plus de regret. Nu eram încă destul de puternică pentru a-l revedea, nici pentru a afla vești despre el, de aceea nu le ceream niciodată. Preferam să nu știu cum îi merge fără mine.
Primăvara și-a arătat primele semne, lucrările avansau la Mica Floare. La fiecare ședere acolo, mă bucuram că luasem o asemenea hotărâre. Conduceam șantierul cu mână de fier, ca la negocierea de
contracte. Ca o mică plăcere egoistă de șefă, plecam vinerea la ora 15:00 de la agenție și nu mă întorceam decât lunea dimineața la 11:00, dar nu eram singura care beneficia de asta, căci acordam acest weekend prelungit fiecărei persoane din echipă. Profitam de drumul cu trenul ca să lucrez la dosare și foarte adesea serile la țară
se scurgeau în fața ecranului laptopului, nu puteam să mă abțin!
Dar înainte să mă apuc de lucru, mă duceam la cumpărături în sat: specialități locale, pâine prăjită, mezelărie italienească, o chiflă
dulce cu aromă de portocală sau anason și bineînțeles o sticlă de vin alb! Lucram pe muzică, cu paharul în mână, trântită pe canapeaua veche a părinților mei și ronțăiam câte ceva. Îmi încheiam seara cu o baie fierbinte cu spumă din belșug, adâncită într-un vechi roman de-al mamei, găsit în bibliotecă. În cursul unei asemenea seri m-a cuprins un acces de nebunie. I-am trimis lui Gabriel un mail întrebându-l când putea soția lui să mă primească la Atelier.
Întâlnirea a fost fixată pentru miercurea următoare, după ce am trecut pe la birourile lui Gabriel, în legătură cu un dosar de-al nostru, aflat în curs.
Pe la 19:30 am sunat la ușa Atelierului. Iris, cu un zâmbet larg pe buze, mi-a deschis în următoarele două minute. M-a sărutat delicat pe obraz.
― Bine ai venit la Atelier, Yaël! Sunt atât de fericită!
― Mulțumesc, și eu sunt încântată.
