― Hai cu mine!
A luat-o înaintea mea și m-a impresionat cu tocurile de doisprezece centimetri, era o înălțime pe care nu reușisem niciodată s-o ating. Lovea subtil parchetul cu tocurile ei cui, cu un mers perfect, demn de un manechin. Cine o învățase să meargă
astfel? M-a purtat printr-o sală goală dar unde probabil lucrau angajatele ei, pentru că spațiul era organizat în jurul a vreo duzină
de mașini de cusut, manechine din lemn și materiale a căror existență n-o cunoșteam. Totul luminat de o imensă lustră din cristal.
― A plecat deja toată lumea? am întrebat-o uimită.
― Bineînțeles, fetele termină ziua de lucru la 17:30, cu excepția perioadelor de vârf, se înțelege. În rest, le menajez.
Mi-am lăsat capul în jos, rușinată de vechile mele obiceiuri. Să-ți menajezi angajații! „Ce idee caraghioasă!“ aș fi gândit înainte. Astăzi știam că avea dreptate.
― Vii, Yaël? m-a trezit ea din gânduri. O să ne instalăm în budoar, e bine acolo.
Budoar… ce mai e și asta? Această încăpere era un amestec de voluptate și senzualitate — catifea purpurie și neagră, oglinzi, canapea pentru siestă… Probabil că se petreceau niște chestii aici, cum ar zice Alice!
― Astăzi doar o să-ți iau măsurile, o să te privesc, o să stăm de vorbă și o să-ți trimit prin curier schițele. Vei alege ce-ți va plăcea.
Ești de acord?
― Sigur că da! Dar, Iris, nu vreau să-ți răpesc timpul.
S-a apropiat de mine și și-a cufundat privirea într-a mea.
― Când ai să mă cunoști un pic mai bine, vei ști că acum nu mai pot fi forțată să fac nimic din ce nu-mi doresc din toată inima.
În următorul sfert de oră s-a învârtit pe lângă mine, cu metrul.
Și-a notat toate măsurile mele într-un carnet pe care îl pusese pe jos.
M-a întrebat despre munca mea, despre agenție, despre sora mea, despre familia mea… Îi răspundeam fără ca măcar să-mi dau seama.
― Ce mai face iubitul tău?
Am tresărit.
― Cine? am spus cu voce gâtuită.
Ea m-a privit în față.
― Știu că nu ești măritată, dar sincer, pentru o femeie ca tine, Yaël, găsesc că termenul prieten este de-a dreptul limitant. Scuză-mă dacă te-am șocat.
Dacă situația dintre mine și Marc nu ar fi fost atât de disperată, aș fi râs de remarca ei. El, ceva mai puțin, cred.
― Nu, nu, absolut deloc. Dar…
― Oh, te întrebi de unde știu? E simplu, când Gabriel s-a întors
acasă, după ce te-a văzut plecând cu bărbatul acela, era fericit, nici nu poți să-ți închipui! Mai ceva ca un copil în dimineața de Crăciun!
Plus că și mașina aia Porsche i-a plăcut mult!
Dacă ar fi știut că în acel moment Marc și cu mine eram pe punctul să ne linșăm… Și cu toate acestea, în clipa aceea, aș fi dat orice ca să fiu din nou acolo. Cel puțin, aș fi fost cu el. Mi s-a pus un nod în gât, am lăsat capul în jos, lacrimile mi-au umplut ochii.
Trebuia încă să fac față situațiilor de acest gen, amintirilor care mă
loveau drept în față, ca un bumerang. Am simțit un deget sub bărbie, Iris mi-a ridicat fața cu delicatețe și m-a privit în ochi.
― Povestește-mi.
― E prea complicat!
A izbucnit în râs.
― N-ai să poți niciodată să faci mai rău ca mine.
Buna ei dispoziție era molipsitoare, m-am destins.
― De ce? mi-am permis s-o întreb.
M-a luat de braț și m-a dus până la canapea.
― Yaël, ca să fim împreună, eu și Gabriel, a trebuit să depășim numeroase obstacole: căsnicia mea, amanta primului meu soț, toate cele ale lui Gabriel, ca și iubirea patologică și distrugătoare a mentorului amândurora, Marthe…
Preț de o clipă, nu a mai fost cu mine.
― Dar am reușit, a reluat cu seninătate. Dacă moare el, mor și eu, și invers.
