Eeeeeeu! a intervenit Alice.
― Pot să rămân cu tine, i-am răspuns cu un firicel de glas.
― A, nu… credeam că tu te ocupi de copii! mi-a răspuns scoțând limba la mine.
Am scos și eu limba la ea, zâmbind. Apoi privirile noastre au întâlnit ochii lui Marc; a dat din cap, i-a făcut un ultim semn cu mâna surorii mele și a pornit spre ușă, urmat de cumnatul meu.
― Într-un final trebuia să se întâmple, a spus Alice văzându-mi figura. Poate că e mai bine că s-a întâmplat aici…
― Cât mai târziu posibil ar fi fost mai convenabil pentru mine.
Este o adevărată tortură să-l văd. Cum o să mă descurc? m-am plâns ascunzându-mi fața în mâini.
Sora mea mi-a răspuns râzând înfundat.
Câteva ore mai târziu, îmi puneam aceeași întrebare, fără să-i fi găsit răspunsul, când eram în bucătăria surorii mele cu Jeanne.
Cédric și Adrien îl întâmpinau pe Marc, care tocmai venise și el. Nu mai aveam scuza că mă ocup de copii, căci aceștia dormeau deja.
― Vii? m-a întrebat Jeanne. O să fie bine, nu-ți face griji!
Într-adevăr, era bine, în măsura în care găsiserăm mijlocul de a ne așeza cât mai departe posibil unul de celălalt. Fiecare secundă
reprezenta o luptă împotriva mea însămi ca să nu îi arunc nicio privire, mai ales că atunci când nu reușeam, dădeam invariabil de privirea lui. Și după aceea Adrien mi-a cerut vești despre lucrările la hambar; voi reuși să fac abstracție de Marc. Mă pregăteam să-i răspund, când a sunat un telefon mobil. Nu era al meu, pentru că-l îndesasem pe fundul poșetei, în antreu. Era mai rău, era al lui Marc.
Marc, cel care își uită telefonul, care-și pierde telefonul, care râde de lucrurile astea cu nepăsare. Dar ce era mai rău urma… s-a ridicat, s-a scuzat și a răspuns, cu un zâmbet larg pe buze înainte să se retragă
deoparte. Jeanne și-a băgat nasul în farfurie, Cédric și-a mai turnat un pahar de vin. Iar Adrien a reluat subiectul lucrărilor la hambar.
I-am adresat o privire plină de recunoștință, trebuia să mă gândesc la altceva decât la scena care avusese loc adineauri. Entuziasmul meu nemăsurat era simulat. Din fericire, căci altfel aș fi părut o
biată toantă!
― Mă duc acolo peste cincisprezece zile, de Înălțare. Nu sunt sigură că voi putea rămâne să dorm în el, dar are să fie totul gata vara asta! E nemaipomenit, planurile tatei sunt perfecte, iar meșterii fac o treabă minunată. Mai rămâne de zugrăvit, bucătăria aproape că poate fi folosită și baia este funcțională! Voi putea începe să aranjez. Abia aștept! Veți fi uimiți în concediu! Vă garantez!
― Stai, că nu ești la curent, m-a întrerupt Jeanne. Scumpul meu soț vrea să meargă la mare, cum zice el!
― De ce?
― M-am hotărât să fac paddle! a anunțat pompos Adrien.
― De ce?
― Hm, paddle! Toată lumea de la serviciu face, trebuie să fac și eu! ― Dar e vorba de concediu! a bombănit Jeanne. Și în timpul ăsta eu va trebui să mă uit la el cum dă din vâslă!
Toată lumea a izbucnit în râs. Marc și-a reluat locul în clipa aceea.
― De când răspunzi tu la telefon în timpul mesei? i-a trântit Adrien, cu o privire neagră.
― Ai făcut renovări la hambar? m-a întrebat Marc făcându-se că
n-a auzit.
Aceste prime cuvinte pe care mi le adresa m-au tulburat, mai mult decât tot restul, pe care refuzam să-l analizez. De teamă să nu mă doară prea tare. Mi-am dat voie în sfârșit să-l privesc în ochi și m-am simțit mai bine, am respirat mai ușor.
― Nu știam, mi-a mărturisit.
A, deci nici tu nu ai vrut să afli vești despre mine.
― Da, m-am lansat în proiectul ăsta împreună cu tata, chiar după Crăciun…
― Tu, care-mi vorbeai de asta vara trecută…
― E-adevărat, când eram acolo… Ai să vezi, acum există un tavan adevărat, e superb… Să știi că i-am scos din minți pe muncitori când a trebuit să pună mobilele la adăpost respectând
recomandările pe care mi le făcuseși.
A zâmbit ușor, lăsând capul în jos.
― Îmi închipui, cred că ai fost de groază, mi-a răspuns.
Apoi și-a pironit privirea într-a mea și m-am abținut să-i spun că
aș fi vrut să fac cu el renovările astea, că amenajarea nu era posibilă
fără ca el să-mi fie alături, că voiam ca el să fie acasă acolo, să-și lase ceasul pe noptiera din camera noastră, pentru că îmi pusesem în gând să mă duc acolo cât de des voi putea. Am întors privirea, temându-mă că mă prăbușesc de față cu toată lumea; știam că va fi prea greu să-l revăd. Ochii mi-au căzut pe Cédric, care căsca; am profitat de ocazie:
― O să te lăsăm, nu mai poți.
