― E minunat! a exclamat tata. Munca îți este răsplătită, bărbatul ăsta nu este un nerecunoscător. Trebuie să fii nebună de bucurie!
― Mulțumesc.
Sărmane tată, dacă ai ști ce grozăvii am făcut ca să obțin acestpost! Munca, pe care de altfel o ador, mă duce la pierzanie.
― Ei bine, avem ce sărbători anul ăsta de Crăciun! a continuat mama. Bebelușul și promovarea ta! Sunt mândră de fetele mele.
Nu, mamă, nu spune asta! Nu compara acest copil, rod al iubirii,cu tâmpeniile mele, cu singurătatea mea și cu pierderea lui Marc.
― Mulțumesc, mamă, dar să ne ocupăm mai degrabă de bebeluș și de Alice… V-am abandonat din cauza muncii, a agenției.
În toți acești ani, am tras o linie peste ce era esențial. Mi-am greșit prioritățile. V-am neglijat… eu… Iertați-mă pentru tot ce v-am făcut să îndurați…
― Ne suni mai mult decât înainte, m-a întrerupt ea. Nu ți-ai dat seama? Suntem deja mulțumiți. Marius și Léa ne-au vorbit întruna despre tine și despre ce ai făcut cu ei în vara asta…
― E-adevărat! a confirmat tata. De când ai fost în concediu cu sora ta, credem că te descurci mai bine, chiar foarte bine cu responsabilitățile tale și cu restul…
― De astă-vară încoace, nu mai ești un sloi de gheață, mi-a spus Cédric. De aceea n-am înțeles nimic din purtarea ta nebună…
Începând din vară, după vacanța în Lourmarin, după Marc, aș fi vrut să adaug. Mă făcuse mai bună, îmi redase accesul la propria umanitate, mă făcuse să mă gândesc și la altceva în afară de serviciu și, cu toate acestea, nu mai fusesem niciodată atât de fericită să muncesc, ca și cum faptul că viața mea nu se mai învârtea în jurul agenției îmi permisese să văd lucrurile altfel, să mă
implic în mod corect și nu patologic, pentru a compensa o lipsă. În acest punct al reflecțiilor mele, o amintire veche de mai multe luni mi-a revenit în minte. Gabriel, acel client care îmi făcea viața amară, îmi spusese să aduc puțină pasiune în existența mea, prezicându-mi că asta m-ar face și mai bună. La vremea aceea, nu înțelesesem nimic. Și cu toate acestea, astăzi trebuia să recunosc că ticălosul, care poate că nu era chiar atât de ticălos, avea dreptate. Totul se întâmpla așa. Crezusem întotdeauna că în viața lui Bertrand nu exista decât munca, dar nu, avea o femeie care îl aștepta, îl susținea, îi accepta ambiția. În puținul timp pe care îl petrecuserăm împreună, Marc nu-mi făcuse niciodată vreun reproș. Niciodată nu-mi spusese că munca mea ne împiedica să ne vedem. Și, cu toate acestea, Dumnezeu știe că trebuie să fi suferit! Toată lumea crezuse mereu că patronul meu mă robotizase, când de fapt mă
robotizasem singură, ca o proastă.
― E din cauza asta? m-a întrebat Alice luându-mi mâna într-a ei.
M-am uitat la ea, îmi zâmbea.
― M-am panicat, credeam că n-am să fac față, știu cum pot să
fiu când e vorba de muncă, așa că… am preferat…
― Păstrează explicațiile pentru el. Noi vom fi întotdeauna aici.
Bine?
― Nu-l merit…
― Ba da…
― Pot să dorm aici?
― Dacă îți convine canapeaua și să fii trezită de copii, chiar mi-aș dori să rămâi!
― Și eu.
― Lucrezi mâine? m-a întrebat Cédric.
― Hm… nu… e Crăciunul totuși.
Și-a reținut un râs ironic. Îl meritam.
― Nu cumva ești în plină transformare?
― Sper… Mă întorc la birou pe 26, nu mai înainte. Promit!
― În cazul ăsta, rămâi aici până la micul dejun de pe 26!
― Mulțumesc, dar va trebui să trec pe-acasă mâine.
12
Am împrumutat rablagitul Clio al lui Alice ca să mă duc la mine acasă să-mi iau câteva lucruri și mai ales muntele de cadouri pe care să le pun în noaptea următoare sub brad. Nu voiam să mai întârzii în apartamentul meu, care mi se părea acum la fel de primitor ca o sală de operații. Nu voiam decât un lucru: să regăsesc căldura casei surorii mele. Am aruncat la repezeală câteva haine într-o geantă și m-am îmbrăcat mai comod decât pentru serviciu. În mai puțin de o jumătate de oră, treaba era rezolvată și geanta plină.
Dar n-am luat-o spre periferie; trebuia să-mi încerc șansa de a-i explica, de a-mi recunoaște greșelile, chiar dacă asta nu schimba cu nimic situația, simțeam asta, dar îi eram datoare cu o explicație și aveam nevoie de asta. Trecând cu mașina prin fața magazinului, am zărit o lumină, era acolo, am parcat cum s-a nimerit, am trântit portiera și am alergat până la butic. M-am oprit două secunde ca să-mi liniștesc respirația, după aceea am împins ușa. Tăcerea m-a rănit.
El asculta mereu muzică în magazin, indiferent dacă erau clienți sau nu. Acum, niciun acord, niciun cuvânt, niciun zgomot.
― Îmi pare rău, dar e închis, l-am auzit spunând din fundul magazinului.
Vocea îi era mai serioasă decât de obicei, mai gravă chiar. Fără
să pătrund mai adânc în magazin, am așteptat frământându-mi mâinile și am observat geanta de voiaj pusă nu departe de mine. O, nu, orice, numai asta nu! Am simțit o lovitură de pumn în stomac, pleca…
― Va trebui să reveniți după sărbători, a continuat. Plec în…
Gata, se apropiase. Ca de obicei, și-a dat jos ochelarii, s-a frecat la ochi și s-a ciupit de nas. Îmi plăcea atât de mult când făcea asta…
