discuție, a reluat el fără să-mi lase timp să reflectez. Acum nu e datoria mea să-ți spun ce să faci. Dar revino-ți, într-un fel sau altul.
S-a ridicat și și-a luat haina.
― Crăciun fericit!
Când a trecut pe lângă mine, mi-a pus mâna pe umăr și mi l-a strâns. După aceea a părăsit încăperea. Am rămas neclintită pe scaun, ascultând cum se pierde zgomotul pașilor lui, apoi ușa agenției deschizându-se și închizându-se. Preț de lungi minute de catatonie, am retrăit despărțirea de Marc — ororile pe care putusem să i le spun ca să justific ruptura noastră și cuvintele atât de dure, atât de adevărate, atât de îndreptățite pe care le spusese la adresa mea — mi-am amintit vorbele lui Bertrand, vizualizându-mi viitorul singuratic. Apoi, m-am ridicat dintr-un salt. M-am dus în birou și mi-am luat lucrurile. Am trântit ușa agenției, am coborât în fugă
scările. Am chemat un taxi și i-am dat șoferului adresa magazinului de vechituri. Când am ajuns și am găsit perdeaua trasă și luminile din apartament stinse, în mine s-a ridicat un val de angoasă care a reînviat vechi amintiri dureroase; i-am cerut șoferului să mă ducă
la Louis, localul unde mergea Marc. Și acolo, ușa închisă. Ghemuită
pe bancheta din spate, am luat telefonul, gata să-l sun. Și mi-am adus aminte că, într-un elan de nebunie, îi ștersesem numărul din agendă. Dependența mea totală de iPhone mă costa scump, căci creierul meu nu mai memora niciun număr.
― Unde mergem? a vrut să știe șoferul.
Îmi mai rămânea un loc în care să mă duc: la bunicul lui. Am
scotocit în străfundurile memoriei ca să-i găsesc adresa. Taxiul a traversat din nou Parisul; în urmă cu zece ani, luasem metroul ca să
ajung acolo, dar starea mea de spirit era semnificativ aceeași, tremuram ca o frunză, cu ochii plini de lacrimi. Astăzi culpabilitatea mă devora și sentimentul de confuzie îmi făcea greață. Când am ajuns în fața imobilului, m-am simțit ca o proastă; neștiind codul, cum o să fac ca să intru?
― Și acum ce facem? m-a întrebat șoferul taxiului văzând că nu mă mișc de la locul meu.
― Așteptăm.
Voi găsi eu pe cineva care să-mi deschidă.
― Mai am și alte treburi!
― Încasările dumneavoastră nu vor avea de suferit! Să nu vă
mișcați de-aici! i-am cerut ieșind în grabă din mașină.
Cineva se apropia de ușă, am profitat de ocazie și am reușit să
intru. Cu picioarele goale, am luat-o la fugă pe scări până la etajul al treilea. M-a frapat amintirea locurilor, intactă în memoria mea. Am sunat la ușă, apoi am bătut.
― Abuelo! Abuelo! am zbierat. Deschideți-mi, sunt Yaël!
După câteva minute, am auzit zăngănitul broaștei. Și ușa s-a deschis, ivindu-se bătrânul. Hohotele de plâns mă făceau să sughit.
Și-a deschis brațele, m-am refugiat în ele și m-am agățat de vesta lui de lână care mirosea a naftalină. Mâinile lui de bunic m-au mângâiat delicat pe păr.
― Intră, mica mea Yaël, mi-a spus blând.
La fel de drăgăstos, m-a luat de umăr și m-a dus pe culoarul lung. După aceea, m-a ajutat să mă așez pe un scaun la masa din sufragerie.
― Ești numai piele și os și ești înghețată, a spus îndreptându-se spre bucătărie.
Atunci am ridicat capul și ochii mi-au căzut pe bufet, pe fotografii cu Marc, băiețel, adolescent, la douăzeci de ani în Piața de vechituri. Am văzut și o fotografie veche alb-negru, îngălbenită de ani, a lui Abuelo și a soției lui, iubirea vieții lui, după cum îmi
spusese Marc.
― Era minunată, mi-a spus Abuelo întorcându-se lângă mine.
Un înger…
Observându-l cum o privea, am fost frapată de iubirea care i se citea pe chip.
― Înainte să mă întrebi: nu-ți face griji, n-a dispărut, n-a plecat.
Face doar ce poate. Acum, mănâncă! mi-a spus.
A pus un bol cu supă în fața mea și o lingură mare de argint.
Supa era făcută în casă. Aroma legumelor mi-a amintit de copilărie.
Mi-a dat o batistă dintr-o țesătură în carouri. Mi-am șters nasul și obrajii. Apoi am băgat lingura în bol. Abuelo s-a așezat alături de mine și m-a privit cum înghit supa până la ultima picătură. Fără să
atenueze durerea, fiecare înghițitură m-a încălzit. Când am terminat, s-a ridicat luând bolul și s-a întors câteva minute mai târziu cu o banană tăiată rondele într-un castron. Asta o să-ți facă
bine. Și a luat-o de la început. M-a privit mâncând fructul. Nu a mai deschis gura decât atunci când nu a mai rămas nicio felie.
― Mica mea Yaël, nu ți-am uitat niciodată chipul când te-am anunțat că nu se va mai întoarce, acum zece ani. M-ai bântuit. Aș fi vrut să nu mai văd așa ceva niciodată. Mi-a pus mâna pe braț și a adăugat: iartă-mă că ți-am făcut asta. Nepotul meu n-a știut niciodată cât sufereai tu atunci. Trebuia să meargă înainte… Îmi pare rău…
― Nu aveți de ce. Să lăsăm trecutul acolo unde este, e mai bine așa.― Se spune că poveștile cele mai frumoase sunt și cele mai dificile. Aș fi preferat totuși ca voi doi să fiți scutiți.
― Totul e din vina mea, Abuelo.
