― Ce cauți aici? m-a întrebat sec. Ai nevoie de o distracție de Crăciun? Îmi pare rău, nu sunt disponibil.
― Voiam să-ți vorbesc.
― Iar eu nu mai vreau să aud vorbindu-se de tine! Ești și surdă, nu numai o ușuratică?
Mă durea.
― Te rog, Marc, am bâiguit. După aceea… promit să dispar.
― Știu deja ce vrei să-mi spui, sora ta, pe care probabil ai manipulat-o în stil mare, m-a sunat ca să-ți pledeze cauza.
Că Alice îmi lua apărarea după tot ce făcusem mă tulbura, îmi arăta în ce măsură era mai bună decât mine.
― N-ar fi trebuit să facă asta.
― De ce? Ca să-ți permită să-mi spui tâmpenii? Sau chiar te gândeai să-mi spui că îți ești propriul șef? Când avuseseși de gând să-mi spui? Înainte sau după ce m-ai tratat ca pe un rahat?!
Fiecare privire pe care mi-o adresa era dură, rece, plină de ură și asta îmi făcea din ce în ce mai rău.
― Am luat-o razna complet, îmi pare rău. Iartă-mă… Nu credeam un cuvânt din tot ce ți-am spus…
S-a încordat, umerii i s-au lăsat și s-a uitat în tavan oftând. Apoi m-a scrutat din nou cu privirea.
― Atunci, de ce ai făcut asta? De ce ne-ai făcut asta? a insistat ridicând tonul.
― Pentru că mi-era frică!
― Frică de ce?
― Că n-am să reușesc, că o să te fac să suferi…
― Aș fi putut să te ajut, să te susțin, n-ar fi fost întotdeauna ușor, dar am fi putut să încercăm…
S-a îndepărtat un pic mai mult, mi-a întors spatele și a oftat adânc.
― Ai ales în locul meu și ai ales serviciul, Yaël. Crezi că pot să îți iert asta?
În mai puțin de 24 de ore, de două ori aceeași remarcă.
― Știu, Bertrand mi-a spus același lucru.
― Cum!? I-ai vorbit patronului tău despre noi? a țipat întorcându-se din nou cu fața la mine.
Am lăsat capul în jos. Hotărât lucru, făceam totul anapoda.
― Tu-ți dai seama ce spui uneori?
― Nu, nu-mi dau seama, spun o mulțime de prostii, pentru că, pentru că…
― De ce? s-a enervat el.
― Pentru că sunt îngrozită de ideea de a te pierde încă o dată!
am urlat la el.
Nu reușisem să mă stăpânesc. A dat înapoi și a părut exasperat.
― La dracu’, Yaël! Credeam că am trecut peste asta de mult. Mai ai și alte șmecherii să-mi arunci în nas?
Lacrimile au început să-mi curgă fără să pot să le rețin. Puțin îmi păsa, trebuia să iasă la suprafață lucrul pe care îl țineam în mine de ani de zile, lucrul care mă măcinase, pentru care mă renegasem.
― M-ai abandonat! am țipat. M-ai lăsat singură!
― Asta a fost acum mulți ani!
― Am crezut că înnebunesc când ai plecat! Știi asta? Nu, nu știi… așa că nu mă judeca pentru ceea ce sunt astăzi, Marc. Sunt pustiită de când ai plecat. Nu mai eram nimic fără tine, nu mai aveam chef de nimic, pentru că tu nu mai erai aici. Munca m-a salvat, mi-a permis să exist, să găsesc un motiv pentru care să mă
scol dimineața. Tot ceea ce-mi reproșezi tu că sunt am devenit ca să
mă apăr de lipsa ta! Și acum, ce să fac? Sunt cum sunt, nu mai pot să
mă întorc. M-am schimbat, am crescut odată cu munca mea și am făcut alegeri ca să rămân pe linia de plutire.
Pe fața lui, furia lăsa loc încetul cu încetul tristeții. Era tot mai palid. Nu mai puteam să mă opresc.
― După părerea ta, de ce sunt singură de atâția ani? N-am lăsat pe nimeni să se apropie de mine, ca să nu retrăiesc asta și pentru că
niciun bărbat nu putea să-ți ia locul. Îmi pare rău că am intrat în panică, dar mi-a fost teamă că nu pot să le fac pe amândouă. Am fost depășită de ceea ce-mi faci, de ceea ce trezești în mine. Am ales supraviețuirea. Pentru că dacă m-ai fi părăsit din nou…
