― Toți avem dreptul să greșim.
Am stat minute lungi fără să spunem nimic, cu mâna lui încă pe brațul meu, cu mâna mea peste a lui, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
― Acum ai să te duci acasă la tine, să te odihnești și să vă
acordați timp.
― Mulțumesc că m-ați primit.
― Ușa mea îți va fi mereu larg deschisă.
Mi-am îmbrăcat din nou paltonul și mi-am luat poșeta, pusă pe jos. După aceea mi-am permis să-l ajut pe Abuelo să se ridice de pe scaun. Braț la braț, m-a însoțit până la ușă. Când am ajuns pe palier, m-am uitat la el, cu teama că n-am să-l mai revăd niciodată. Mi-a adresat zâmbetul lui amabil.
― Pe curând, mica mea Yaël. Ai grijă pe drumul spre casă.
― Da…
Mi s-a pus un nod în gât, apoi el a închis ușa și l-am auzit încuind de mai multe ori. Am coborât scara mochetată, tot în picioarele goale, și m-am încălțat în fața ușii imobilului. Spre marea mea surpriză, taxiul nu se mișcase din loc. Mi-am ocupat locul în spate.
― Vă rog să mă scuzați.
― Nu mă interesează scuzele. Dar dacă nu plătiți, mergem direct la poliție.
― Vă veți primi banii.
― Unde mergem acum?
Nu i-am dat adresa mea, ci pe cea a surorii mele; aveam nevoie de ea, de Cédric, de copii și de părinții mei. Și trebuia să mă scuz.
Pentru tot. Pentru răul pe care îl făcusem timp de zece ani.
Alice mi-a deschis ușa, ne-am privit lung. Și după aceea, vederea mi s-a tulburat, ea mi-a întins brațele și eu m-am aruncat în ele.
― Iartă-mă, Alice! Nu știu ce m-a apucat.
Ea m-a legănat, mângâindu-mă pe păr.
― Ești aici, totul e bine. Intră.
M-a tras înăuntru și mi-a luat fața în mâini.
― Am făcut cea mai mare tâmpenie din viața mea.
― Ba nu… o să se rezolve. Și trebuie să te liniștești mai întâi…
― Dar dacă nu mai vrea să audă de mine…
― Tatăl tău o să-i dea o bătaie la fund!
Tata! Alice mi-a dat drumul și m-am aruncat în brațele întinse ale părinților mei. Eram o fetiță care avea nevoie să fie consolată și
certată de mămica și tăticul.
― Scumpa mea Yaël, mi-a șoptit mama la ureche. Totul o să se rezolve, ai să vezi.
― I don’t know, mum, I don’t know…
― What’s happening?
Am oftat și m-am desprins din îmbrățișarea lor. Apoi am întâlnit privirea lui Cédric.
― Îmi pare rău, i-am spus și lui.
― Ești de groază. Hai, vino-ncoace!
Cumnatul meu m-a luat pe după umeri și m-a dus în camera de zi, decorată ca de Crăciun. Alice se molipsise de la mama, ai fi zis că
eram în salonul bunicilor noștri materni, cu ghirlande, lumânări și lampioane din belșug. Mama a dispărut în bucătărie de unde s-a întors după câteva secunde cu o cană de ceai și o farfurie cu fursecuri; reușise deja să coacă un rând, deși nu sosise decât de câteva ore! Din punctul ei de vedere, chiar și când era trecut de ora 21:00, acesta rămânea remediul miraculos pentru toate necazurile.
Stând lângă mine pe canapea, mi-a uns fursecurile cu unt și marmeladă de casă, de parcă încă aș fi avut cinci ani. Probabil că
înfățișarea mea speria în seara asta, de voia să mă hrănească toată
lumea. Alice a venit și s-a așezat de partea cealaltă a mesei, tata și Cédric s-au instalat pe fotoliile din față.
― Conduc agenția de la începutul lunii, patronul mi-a cedat o parte din acțiunile lui, i-am anunțat fără să mai aștept.
Nu mai puteam să ascund asta.
