Am ridicat ochii spre ea, contururile i se vedeau vag.
― Plângi?
O lacrimă a curs.
― Nu, i-am răspuns trecându-mi mâna peste obraz.
Alice a încercat să mă sune la intervale regulate tot restul zilei și eu o trimiteam de fiecare dată la căsuța vocală. După aceea a venit rândul lui Adrien și n-a fost nevoie să-l ascult ca să știu că, probabil, mă făcea în toate felurile, iar Jeanne i s-a alăturat. Cât timp voi putea să-i ignor și să evit să-i înfrunt? De ce eram sigură era că nu voiam să-i aud, să le ascult reproșurile, atacurile. Aveam de furcă
destul cu conștiința mea. Sora mea, pe care poate de asemenea eram pe punctul s-o pierd, va trebui să se mulțumească cu un SMS:
„Alice, nu vei înțelege, am făcut o alegere pe care mi-o asum, nu puteam să fac altfel. Sper că măcar tu mă vei ierta. Lasă-mi timp! Te sărut.“ Am apăsat pe tasta de trimitere înainte să cedez și să cer vești despre Marc. Cum putusem să las lucrurile să ajungă atât de departe între noi? Știam de la început că nu voi putea să-i acord locul pe care îl merita în viața mea, că nu eram aceea care îl va face fericit. Dacă acele wonderwomen care au totul existau, eu nu mă
număram printre ele. Concluzia era dureroasă: lăsându-mă dusă de val, îi deschisesem calea către inima mea, îl iubeam prin toți porii, îl iubeam pur și simplu. Îl așteptasem atât de mult timp, însă nu mai eram disponibilă, deși îl voiam mai mult decât orice. Când mă
gândeam la el, mă durea totul: mi se punea un nod în gât, nu mai reușeam să vorbesc, deși era tocmai fundamentul meseriei mele, mușchii îmi paralizau și îmi venea să dau totul dracului. Durerea putea să mă cuprindă oricând, corpul, inima, capul mă dureau îngrozitor. Îmi petreceam timpul ascunzându-mi mâinile care îmi tremurau aproape în permanență. Îmi reveniseră grețurile și ghemul în stomac, iarăși nu mai mâncam nimic. Eram ca o drogată
în sevraj. Cum închideam ochii, îmi apărea chipul lui din seara rupturii noastre, îi revedeam privirea încărcată de ură și de dezgust,
îi auzeam vorbele mânioase. Eram devastată pe dinăuntru. Nu era nevoie să o lungesc. Alice mi-a răspuns pe loc: „Nu te mai recunosc.
Mi-am pierdut surioara. Nu reușesc să înțeleg…“
Venea Crăcinul, la fel și părinții mei, durerea se închista. Îmi petreceam zilele și o parte din seri la agenție. Nopțile le petreceam încă acasă, nu mai aveam nevoie de somnifere, sfârșind prin a mă
prăbuși din cauza lacrimilor, dar ele nu-mi aduceau niciun fel de odihnă, într-atât eram de chinuită de coșmaruri, de migrene, de răul la stomac. Nu schimbam cu Alice decât SMS-uri banale despre organizarea sărbătorilor: cine ce va face? Unde? Cadourile? Meniul?
Reușeam să fac față la agenție, sau în orice caz așa speram. Eram adesea absentă în toiul ședinței. Și când reveneam cu picioarele pe pământ, nu mai știam unde sunt. Fără să fi vorbit vreodată cu ea despre asta, Angélique, care nu mă scăpa din ochi, rezolva întotdeauna situația din mers. Îl solicitam din ce în ce mai puțin pe Bertrand, pentru singurul și bunul motiv că fugeam de el pentru că
nu voiam să-și dea seama în ce stare proastă eram. Mă agățam de agenție, o voisem, o aveam, făcusem totul pentru asta.
Eram în 23 decembrie, părinții mei tocmai aterizaseră la Orly și eu nu eram acolo ca să-i întâmpin. În mod obișnuit, era singura abatere de la programul de lucru, mă întâlneam întotdeauna cu Alice și mergeam împreună. Anul acesta, fugisem de sora mea, amânând la maximum confruntarea, dându-i motive să fiu blamată, folosindu-mă de scuza de aur a serviciului; dădusem trei zile de concediu echipei. Erau toți pe picior de plecare, cu atât mai bine dispuși cu cât tocmai primiseră prima de sfârșit de an. Abia se închisese ușa în urma lor, că zâmbetul de fațadă mi s-a șters, m-am răsucit pe călcâie, gata să-mi reiau locul în fața ecranului, când am întâlnit privirea lui Bertrand.
― Yaël, în biroul meu!
Am oftat. E încă aici… La prima vedere, era hotărât să-și exercite puterea până în ultimul minut. Târându-mi picioarele, m-am dus și am luat loc în fața lui.
― E bine să ai grijă de echipă. Dar dacă vrei să-ți meargă bine pe termen lung, va trebui să ai grijă și de tine.
M-am încordat.
― Nu înțeleg ce vrei să spui! Nu-ți face griji în privința mea, i-am răspuns respingându-i remarca, cu un gest al mâinii.
― O, în ce privește jobul, nu e nimic de zis! Nu sunt îngrijorat pentru viitorul agenției decât dacă tu continui să rătăcești ca un suflet pierdut și rezultatele te obsedează într-un mod patologic. Ai grijă! Înainte, colegilor tăi le era frică sau refuzau să lucreze alături de tine. Astăzi, vin la mine ca să știe ce să facă să te ajute. Credeai că
nu ți-a remarcat nimeni ochii roșii dimineața când vii? Sau când pleci în grabă să te încui în toaletă?
Am fost descoperită. Eram epuizată. Voiam să fiu în altă parte.
Oriunde, numai aici nu.
― Nu-i nimic, o să-mi treacă.
Mi-am întors fața, refuzând să-i susțin privirea, simțindu-mi lacrimile foarte aproape.
― Nu m-am amestecat niciodată în viața personală a nimănui de-aici, dar s-a întâmplat ceva în viața ta care ți-a făcut bine, te-a făcut mai bună și, dintr-odată, ți-ai pierdut strălucirea. Imediat după
ce te-am anunțat de plecarea mea.
― Refuz să vorbesc despre asta, i-am răspuns, gata să mă ridic.
― Prie… prietenului tău… cel pe care l-am văzut în treacăt… i-a picat prost promovarea ta?
M-am prăbușit din nou pe scaun, cu spatele îndoit.
― Nu… nu-i asta… nici măcar nu știe, de fapt nimeni nu știe, i-am răspuns fără măcar să-mi dau seama.
― Nu înțeleg.
― Am preferat să-l părăsesc…
Mi-a scăpat fără voie. Cădeam atât de jos, că tocmai mă
confesasem lui Bertrand.
― De ce-ai făcut asta?
― Pentru că nu m-aș fi descurcat! i-am răspuns ridicând tonul, incapabilă să mă stăpânesc.
