― Revino-ți, am spus sec imaginii mele.
E adevărat, eu sunt asta. Fusesem prevenită, am muncit pe rupteca să măaflu astăzi aici. Era timpul să mă arunc în groapa cu lei.
Stăteau în jurul mesei, Angélique avusese grijă să lase un loc liber pentru mine, i-am făcut un mic semn de refuz, după ce am întâlnit privirea hotărâtă a lui Bertrand; trebuia să încep de-acum să-mi asum rolul așezându-mă fără ezitare lângă el, la nivelul lui. Perfect destins, a început:
― În luna septembrie din acest an, vă informam în legătură cu unele schimbări care era posibil să se întâmple aici. Înființez o nouă
firmă. Începând de acum, sunteți sub conducerea altcuiva, cu toate schimbările pe care le poate implica acest lucru. După cum bănuiți, este vorba de Yaël.
S-a uitat la mine, s-a dat doi pași înapoi și mi-a făcut semn să-i iau locul.
― Bună ziua celor cu care nu m-am întâlnit încă…
Am respirat adânc, închizând ochii câteva secunde. Zeci de amintiri mi-au venit în minte, începând cu cea din ziua în care pusesem piciorul aici și până la cea când crezusem că voi fi concediată după dispariția lui Marc, apoi primele victorii la capitolul contracte, concediul forțat. Am revăzut studenta stângace și leneșă
și am fost conștientă de ceea ce eram astăzi, o femeie de afaceri puternică. Mi-am înălțat cu vioiciune capul. Le-am trasat în linii mari proiectele și ambițiile mele în privința agenției. După aceea, m-am întors înspre Bertrand.
― Ai ceva de adăugat?
A dat din cap că nu. Apoi am privit din nou echipa.
― Întrebări?
Tăcere.
― Ei bine, în cazul ăsta, la treabă!
Toată lumea s-a ridicat, l-au salutat unul după altul pe Bertrand urându-i succes, după aceea fiecare a venit să mă felicite înainte să
se întoarcă la treburile sale. După ce sala de ședințe a fost goală, am răsuflat ușurată și m-am prăbușit pe un scaun. Eram epuizată, dar fusese mai degrabă bine.
― Te-ai descurcat perfect.
― Mulțumesc, Bertrand. Ești sigur că nu vrei să mai rămâi puțin?
― Fotoliul de șef e prea mic pentru doi.
Era aproape ora 21:00, agenția era goală acum; chiar și Bertrand plecase. N-aș fi îndrăznit niciodată să-l întreb ce îi motivase decizia, totuși aveam mare nevoie să aflu.
Stăteam la birou privind totul în jurul meu; aceasta era deja casa mea și va deveni și mai mult. Fără să cer nimic, tocmai primisem ceea ce n-aș fi îndrăznit niciodată să visez, viața mea nu putea fi mai bună de-atât. Numai că visurile, consacrarea profesională și perfecțiunea își au prețul lor. Știam că atunci când preiei o afacere, sunt decizii de luat, uneori dificile, trebuie să știi să
tai în carne vie. Nu era evident, dar era indispensabil. Știusem asta dintotdeauna. Am pus mâna pe telefon ca să comand un taxi. M-am dus din nou la toaletă și mi-am văzut chipul răvășit. Ziua lăsase urme.
Luminile din fața magazinului de vechituri erau stinse, dar nu și cele din interior. L-am găsit pe Marc lustruind o mobilă. Am împins ușa și am auzit muzica. Uram hazardul; asculta Supertramp.
Ultimele acorduri din Don’t leave me now au răsunat în momentul în care el s-a întors spre mine și un zâmbet i-a luminat trăsăturile. S-a apropiat dându-și jos ochelarii, ca prima oară când am dat peste el, cu șase luni în urmă.
― Pari obosită, mi-a spus tot mai aproape de mine, care rămăsesem în prag.
― O zi grea, într-adevăr.
― Vino în brațele mele…
Zâmbetul i-a dispărut când a văzut în spatele meu taxiul care mă aștepta, cu luminile aprinse, în stradă. S-a încruntat.
― Nu rămâi?
― Nu.
― De ce?
Nedumerit, a rămas la un metru de mine și m-a țintuit cu privirea.
― Yaël, ce se-ntâmplă?
― O să ne oprim aici amândoi. Nu are niciun rost.
S-a dat înapoi, ca și cum l-aș fi lovit. Control.
― Despre ce vorbești?
― Ascultă, ne-am simțit bine împreună în ultimul timp, dar nu am… suntem prea diferiți.
Și-a îndreptat spatele.
― Îți bați joc de mine? s-a năpustit asupra mea răstindu-se.
― Fii lucid, noi doi nu suntem pe aceeași lungime de undă. Eu sunt ambițioasă, tu te mulțumești cu ce ai, ceea ce nu pot să-nțeleg cu niciun chip. N-am timp de pierdut, nici loc să mă încurc în amănunte…
