L-am ascultat. A închis ușa după mine și a început să meargă
încolo și-ncoace fără să spună un cuvânt, dus pe gânduri. Părea extenuat. Era rarisim să-l văd astfel.
― Am dat o dimineață liberă echipei, m-a anunțat fără să-mi arunce vreo privire.
De când făcea asemenea lucruri? Pe la spatele meu și la începutul unei săptămâni atât de încărcate? Problema trebuia să fie
gravă. S-a oprit în fața unei ferestre, privind pe stradă, cu mâinile în buzunare.
― Îți amintești? Urma să revin cu subiectul ăsta la momentul oportun, în legătură cu asocierea.
Asocierea… eram atât de ocupată, că o pusesem într-un dulap încuiat bine. Brusc, am avut sentimentul că respir cu greutate, că o minge de plumb cădea peste mine.
― S-au schimbat multe lucruri de când am avut discuția aceea.
Am luat niște decizii…
Inima a dat să-mi spargă pieptul. După mișcarea umerilor, am înțeles că Bertrand respira adânc. S-a întors și s-a oprit în fața mea.
Și-a sprijinit pumnii pe masă și m-a țintuit cu privirea. Nu-i cunoșteam o față atât de serioasă. Cred chiar că nu îl văzusem niciodată așa. Era grav.
― S-a terminat cu agenția. Încep o altă afacere.
Am avut nevoie de câteva secunde pentru ca informația să-mi ajungă la creier; nu era posibil! Nu! Cum putea să facă așa ceva?
Mie, tuturor celorlalți. Ne speteam muncind pentru el de luni de zile, de ani de zile. Și îndrăznea să părăsească nava! Să ne lase baltă.
Să se descotorosească de noi după ce ne storsese de tot ce putuse.
M-am ridicat dintr-un salt.
― N-ai dreptul! Pui lacătul pe ușă acum când afacerea e mai înfloritoare ca niciodată și când avem o mulțime de proiecte! Cum…
― S-a terminat pentru mine, nu pentru tine sau pentru ceilalți.
M-am înecat.
― Dar… dar… ce vrea să însemne asta? O să te înlocuiască
cineva?
Era mai mult o afirmație decât o întrebare. M-am prăbușit pe scaun și am pus coatele pe masă luându-mi capul în mâini. Nu știam să lucrez decât cu el, el mă învățase totul, fusese ghidul meu, profesorul meu. Era piedestalul meu. Eram bună să mă duc să-mi caut de lucru în altă parte. Viitorul meu profesional tocmai se prăbușise ca un castel din cărți de joc, eram goală, crezusem că
atinsesem fundul prăpastiei când mă trimisese în concediu, dar
perioada care se anunța avea să fie mai rea decât orice.
― Yaël, uită-te la mine!
Am ridicat capul evitându-i totuși privirea; m-am uitat în dreapta, în stânga, am scrutat tavanul, apoi mocheta și, în sfârșit, un infim fir de praf care zbura prin aer. A bătut cu pumnul în masă, am tresărit și i-am înfruntat privirea. Furia lui rece mi-a amintit de cea de la începuturile carierei mele aici.
― O faci intenționat, nu-i așa? Maturizează-te un pic! Tu mă
înlocuiești!
Respirația mi s-a tăiat. El s-a așezat pe colțul mesei, deodată mai calm, parcă scăpase de o greutate.
― Dar… Bertrand… trebuia să fim asociați… Am nevoie de tine.
A schițat un zâmbet.
― Sunt luni de când te pregătesc și săptămâni de când îți testez capacitatea de a conduce singură. Crede-mă, dacă fac asta e pentru că ești pregătită, nu aș pune în pericol această afacere în care mi-am lăsat până și cămașa de pe mine. Faptul că-mi iei locul este meritul tău și doar o consecință logică.
― Dar…
― Preiei așadar succesiunea de la mine începând din acest minut. În ce mă privește, am alte proiecte în minte. Rămân proprietarul spațiului, îmi vei plăti o chirie cvasi-simbolică. Îți cedez patruzeci și nouă la sută din acțiunile mele și îmi voi încasa o dată
pe an dividendele. În afară de asta, tu ești șefa. E treaba ta să găsești un echilibru. Echilibru în viața mea… Vom anunța după-amiază
toată echipa, ceva îmi spune că unii vor fi fericiți. Ai dovedit că te înțelegi mult mai bine cu ei decât mine. Te voi susține o lună sau două, dacă e nevoie.
Ce? Cum? Nu! Nu așa de repede! Ce mi se-ntâmpla? De ce eram într-o asemenea stare? Paralizată din cauza panicii, cu transpirații reci pe spate, mâinile umede, tâmplele dureroase.
― Bertrand, am nevoie de mai mult timp, l-am implorat cu un firicel de glas.
― Într-o zi sau alta, tot trebuie să sari în bazinul mare.
În momentul în care colegii mei — angajații mei? — au venit, la începutul după-amiezii, am fugit și m-am încuiat în toaletă. M-am rezemat de chiuvetă și mi-am privit imaginea în oglindă. Dublul meu m-a interpelat: Rahat! Ce se-ntâmplă-aici, Yaël? E visul vieții tale! Agenția este a ta. Și acum, când ți-a fost oferită pe tavă, faci pe timida, pe fricoasa și uiți că ești cea mai bună. Tu ești cea care e gata să calce pe toată lumea în picioare ca să obțină puterea, care și-a pus la bătaie toată viața pentru asta. Nimic nu s-a schimbat. Mă înșel?
