ziua.― Ai dormit bine? mi-a șoptit la ureche.
M-am întors, dorind să-l văd.
― Da. Foarte bine. Dar tu?
― Ca un bebeluș.
M-a așezat pe spate și, trecând pe deasupra mea, a aprins veioza de pe noptieră și și-a luat ceasul; s-a strâmbat, după care l-a pus la loc pe noptieră. Și-a lăsat privirea pe sânii mei, eu i-am trecut mâna prin păr.
― Cât e ceasul?
― 07:30.
― Nu, nu-i adevărat… voiam să fiu la serviciu la ora 08:00 și am uitat să pun ceasul să sune.
― Nu-i nimic, o să fii acolo la ora 09:00, nu-i moarte de om.
― Da, la urma urmei.
Eu am spus asta?
― Pot să vin cu tine la duș? m-a întrebat dând să se ridice.
― Să nu pierdem timpul!
M-a sărutat și, a fost mai puternic decât mine, m-am agățat de gâtul lui. S-a ridicat și, fără să întrerupă sărutul nostru, s-a eliberat și apoi, dintr-o săritură, a ieșit din pat.
― Vezi, nu eu sunt cel care lenevește sub plapumă, mi-a spus dispărând în baie.
Am privit tavanul zâmbind. Într-un târziu m-am sculat și m-am
dus lângă el sub apă. A fost foarte complicat să stau cuminte, dar am rămas fermă, nu era timp de zbenguială, treburile așteptau. După ce s-a uscat, Marc a sărit în aceleași haine din urmă cu o zi și mi-a propus să facă o cafea. Niciodată nu îmi începusem o zi de muncă
astfel; mă aflam încă la o mie de leghe de agenție! Totuși, când mă
îmbrăcam, am simțit cum gândul, încetul cu încetul, mi se mobilizează, ca și cum uniforma — costumul taior cu pantalon și pantofii cu toc cui — alcătuia un zid între paranteza weekendului și responsabilitățile mele profesionale. Am încheiat totul cu machiajul și coada de cal regulamentare pentru serviciu. Mă pregăteam să ies, când am văzut pe noptieră ceasul lui Marc. M-am așezat pe pat și l-am luat în mână; l-am atins cu vârful degetelor, extaziindu-mă în fața fineții acelor, a moliciunii pielii, a formei brățării modelate pe încheietura lui. Am oftat adânc ridicându-mă și am pornit spre bucătărie.
― Poftim, uite ce-ai uitat, i-am spus lui Marc când turna a doua cafea.
S-a întors spre mine și m-a privit atent, cu un aer indescifrabil.
― Celălalt eu al tău, mi-a spus.
Nu greșea; cu cât treceau minutele, cu atât Yaël cea din weekend adormea, pregătindu-se să hiberneze zile lungi, lăsând locul celeilalte, Yaël de la agenție. Nu puteam să fac nimic, asta era, chiar dacă rămăsesem în urmă în privința planificării mele interioare, îmi plăcea să intru în această a doua piele. M-am apropiat de el, i-am luat mâna și i-am pus ceasul fără grabă.
― Mulțumesc, mi-a șoptit dându-mi cafeaua.
Mașina Porsche a oprit în fața agenției; mi-am desfăcut centura.
― De data asta, chiar e sfârșitul weekendului, mi-a spus Marc.
― Da… o să am foarte mult de lucru, dar…
M-a întrerupt cu un sărut.
― Vino diseară la magazin dacă vrei, chiar și târziu.
― Te țin la curent, i-am șoptit desprinzându-mă de el.
M-am dat jos din mașină și i-am aruncat o ultimă privire,
trântind portiera. Începând de acum, trebuia să mă concentrez asupra muncii, să nu mă mai gândesc la el, nici la clipele pe care le petrecuserăm împreună în ultimele două zile, orice abatere a atenției îmi era interzisă. Cu toate acestea, tot n-am putut să nu mă
întorc în momentul când am împins ușa grea a clădirii; i-am trimis un zâmbet lui Marc, oftând, și el a pornit mașina. Tăcerea din casa scării m-a surprins; de obicei, la ora aceasta era animație, începeau să vină colegii. Când am intrat în agenție, surpriza n-a făcut decât să-mi crească. Era ora 09:05, nicio lumină nu era aprinsă, niciun calculator, niciun zgomot, nimic care să poată să arate prezența măcar a unei persoane. Storurile erau trase și era un frig groaznic.
După ce am apăsat pe întrerupător, am avansat în spațiul deschis frecându-mi brațele. Cine avusese ideea să întrerupă căldura la început de decembrie? Biroul lui Bertrand era scufundat în întuneric. Nu-mi plăcea asta și mai ales chiar nu înțelegeam ce se petrecea. Nedumerită, mi-am luat telefonul și am verificat mail-urile, mă uitasem la ele atât de puțin în weekend, încât poate îmi scăpase vreo informație. Dar nu, nimic special, fusese liniște.
― Sunt aici, Yaël.
Am tresărit și m-am întors, cu mâna pe inimă.
― Bertrand, m-ai speriat! Ai o manie să apari pe neașteptate.
― Vino pe-aici!
Nu avea nici haină, nici cravată, iar mânecile cămășii îi erau suflecate. Hotărât lucru, ziua începea într-un mod ciudat. Ce se întâmpla? Ce-mi ascundea? Chiar nu-mi plăcea asta. Am întârziat câteva clipe până l-am urmat în sala de ședințe.
― Stai jos, mi-a cerut după ce am intrat.
