M-am aruncat pe locul pe care îl lăsase gol și i-am respirat adânc parfumul; spiritul mi s-a liniștit. M-am sculat și m-am dus în baie.
Am stat secunde lungi să mă privesc; părul ciufulit, ochii strălucitori, gura înroșită. Această imagine din oglindă m-a făcut fericită, am avut impresia că mă recunosc, era mult timp de când nu mi se mai întâmplase.
Un sfert de oră mai târziu, când puneam două cești de cafea pe noptieră, s-a auzit ușa de la intrare. În mai puțin de două minute, aroma de croasanți calzi a invadat camera, nu se întâmplase niciodată asta. M-am strecurat sub plapumă, Marc a aruncat punga de la brutărie pe pat și s-a trântit peste mine, băgându-și mâinile pe
sub tricoul pe care mi-l pusesem. Am scos un țipăt.
― Ești gheață!
M-a gâdilat, am râs copios. Când s-a oprit, s-a așezat lângă mine și mi-a dat un croasant. Am mușcat din el și i-am dat o cafea.
― Dormi la mine diseară? m-a întrebat după ce am terminat micul dejun și stăteam în brațele lui.
― Da… la ce oră pot să vin?
M-a trântit pe spate, s-a întins peste mine și m-a sărutat.
― Când vrei, când ești pregătită… eu te-aștept, mi-a spus cu gura lipită de a mea.
Duminică dimineață am redescoperit Piața de vechituri, mă
duceam acolo în copilărie cu părinții, dar uitasem totul; aleile, labirinturile, pasajele secrete acoperite, standurile lipite unele de altele, ca peșterile lui Ali Baba. Terenul de joacă al vânătorilor de comori. Anticarii așezați în fotolii vintage își așteptau clienții, vorbeau cu glas scăzut între ei, conversația lor era uneori întreruptă
de câte un hohot de râs. Ca și Marc, erau toți calmi, răbdători, nici enervați, nici entuziaști pentru câțiva bănuți, asta le cerea meseria.
Această stare de spirit era contagioasă, voiam să nu mă grăbesc, să
privesc în jurul meu. Un amănunt m-a amuzat: imediat ce erau singuri, negustorii de vechituri stăteau lipiți de telefonul mobil. Am profitat ca să-l tachinez pe Marc, așadar nu eram singura care suferea de această prelungire a mâinii. Petrecuserăm mai mult de două ore străbătând aleile pieței Paul-Bert și, după spusele lui Marc, abia parcurseserăm jumătate. Nimic surprinzător în asta, căci el se oprea la fiecare stand… Cunoștea pe toată lumea, avea câte un comentariu pentru fiecare mobilă, pentru fiecare nouă descoperire, acceptând toate cafelele la început, apoi păhărelele de vin roșu și feliile de salam, când s-a apropiat prânzul. Mă prezenta tuturor ca
„Yaël… ea este Yaël“, prezentare care a suscitat mai multe bătăi pe umăr și ocheade complice. Spre deosebire de vizita noastră la L’Isle-sur-la-Sorgue, Marc era acasă în Saint-Ouen, aceasta era cealaltă
viață a lui, cu prieteni pe care eu și prietenii noștri comuni nu îi
cunoșteam și care vedeau în el pe descoperitorul fără pereche, pe succesorul bunicului său; și, de fapt, reputația lor depășea frontierele micului lor magazin parizian. Marc era talentat și n-o arăta, nu se lăuda niciodată cu „loviturile“ lui, cu multele victorii în fața tuturor celorlalți, nici cu articolul de presă apărut de curând și de a cărui existență am aflat atunci.
― Ce-i cu povestea asta? l-am întrebat luându-l deoparte.
― Nimic deosebit, un jurnalist de la Côté Paris a venit în magazin, am stat de vorbă și câteva luni mai târziu a apărut acest articol.
― Côté Paris! am strigat nebună de bucurie pentru el. Asta o să-ți aducă clienți și notorietate, e grozav pentru afacerile tale.
― Oh, știi… nu cer atâta, merge și nu vreau mai mult…
― Nu fi modest, ești printre cei mai buni, după cum spun prietenii tăi, laudă-te!
A făcut o mutră indulgentă.
― De ce să vreau mai mult?
― Dar…
Și-a scufundat ochii într-ai mei mângâindu-mă delicat pe obraz.
― Am tot ce-mi trebuie.
Inima mi-a stat în loc. Ce vrea să însemne asta? S-a îndepărtat de mine și a făcut câțiva pași.
― Continuăm încă puțin, înainte să mergem să mâncăm? mi-a spus peste umăr.
Am dat din cap și l-am prins din urmă alergând. Când l-am ajuns, mi-am lipit brațul de al lui, atingându-i ușor mâna, apoi degetele noastre s-au prins unele de altele ca să nu-și mai dea drumul.
Puțin mai târziu, ne-am făcut loc prin mulțime să intrăm în cafeneaua Paul-Bert, localul lui din Piață și cel al lui Abuelo mai înainte. În mai puțin timp decât e nevoie ca s-o spun, am făcut rost de o măsuță aproape de bucătărie; am aruncat o privire în culise.
Încă o dată, fără fețe de mese în carouri, ci mese din lemn respirând
autenticitate și convivialitate, în cea mai pură tradiție a bistrourilor.
Chef-ul țipa la ospătari și totuși câtă eficacitate! Acest bărbat impozant, cu șervetul pe umeri, verifica atent fiecare mâncare, doar privindu-l simțeai că toți clienții trebuia să fie tratați la fel, cei ai casei, curiosul, turistul american, care probabil, în acest restaurant, avea impresia să se află în a cincea dimensiune. O dată în plus, cu Marc eram departe de barurile cu sushi, impersonale și fără
savoare. Să mi-l imaginez o clipă în locurile pe care le frecventam cu agenția echivala cu imaginea unui leu scăpat direct din savană și închis într-o cușcă la SPA, cu crochete pe post de mâncare. În timp ce aici, cu ochelarii și tutunul de rulat pe masă, bascheții mai moderni decât toți cei ai colegilor mei, deși datau din 1975, lăsându-i gura apă la gândul tocanei de vită cu vin, era în elementul său și respira în voie. Totuși mi-am promis să-l fac să mănânce cu bețișoarele, doar ca să mă amuz. Mi-a luat mâna peste masă și mi-a mângâiat-o cu degetul; m-am înfiorat.
― Dacă mi s-ar fi spus acum zece ani că voi trăi asta, nu aș fi crezut…
― Nici eu.
― Tu, eu, împreună aici… Îți dai seama?
― Cu greu, i-am răspuns zâmbind.
