― Cu Bertrand.
― Tu?! Tu ai probleme cu șeful?
― Nu-ți bate joc de mine! M-a făcut să aștept degeaba de dimineață și vrea să mă țină și diseară, îți jur, ce-și închipuie? Am și eu o viață!
A izbucnit în râs, îndoindu-se de la mijloc. Toată lumea se țicnea în agenție!
― Iartă-mă, Yaël! Dar râde ciob de oală spartă! Nu, îți jur, e hilar!
― Dacă o faci ca să mă iei peste picior, nu are rost.
― În niciun caz! Rămâi așa! Nu schimba nimic! Am să aprind o lumânare la Notre-Dame ca să mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor sfinților pentru acest miracol!
― Ce vrei să spui cu asta?
― Toți din agenție am trecut prin astfel de ședințe improvizate și, foarte adesea, tu erai de vină!
Preț de câteva secunde, m-am revăzut în lunile premergătoare vacanței, hărțuindu-mi colegii, impunându-le să rămână până
târziu, să vină mai devreme, trimițându-le email-uri la orice oră, în weekend, în concedii, în toiul nopții… Chiar și în urmă cu câteva zile, ca să-i fac pe plac lui Bertrand.
― Pare ciudat când devii tu însăți victima, mi-a atras el atenția trezindu-mă din gânduri. Hm?
― Îmi pare rău, nu-mi dădeam seama…
― Dă-mi adresa iubitului tău, o să punem mână de la mână să-i trimitem o ladă de vin, mi-a spus cu un zâmbet.
― Se vede chiar atât de mult? am exclamat, siderată.
― Mai mult chiar… Hai, la treabă! a încheiat făcându-mi cu ochiul.
Parteneriatul dintre Sean și Gabriel avansa perfect și, cu trei săptămâni înainte de Salonul nautic, organizarea era aproape gata.
Se muncea din greu, dar merita. Spre marea mea satisfacție, aveam o energie grozavă, uneori mi se părea că sunt mai reactivă, că știu să merg la punctul esențial, fără să mă pierd în detalii. De parcă de-acum eram capabilă să transform presiunea în energie pozitivă.
Vorbeam în mod regulat cu Alice la telefon, ca să știu ce mai face.
Părea hotărâtă să nu mă mai bată la cap în legătură cu Marc, lăsa să
vină de la mine dacă aveam chef, era decizia ei, o simțeam totuși
rozându-și unghiile de curiozitate, dar nu cedam, punându-mi deja destule întrebări existențiale ca să mai adauge și sora mea altele.
Asta nu m-a împiedicat să accept o altă invitație la un pui cu mazăre duminica la prânz, mai ales că veneau și Adrien, și Jeanne; Marc declinase invitația din cauza plimbării prin Saint-Ouen cu Abuelo.
Cu el, îmi petreceam o parte din seri de mai multe ori pe săptămână; cinam la el, la mine, la restaurant, o dată chiar și cu Abuelo, cu care m-am distrat mult din nou; a fost și un picnic la magazin, într-o zi la prânz. Relația noastră evolua; nu mai săream unul pe altul ca la început, o luam încet, fiecare moment, fiecare îmbrățișare împărtășită cu el mă făcea să descopăr tot mai mult bărbatul care devenise și femeia care devenisem și eu. Totuși, uneori consideram că se închidea în el și era gata să se supere când refuzam să rămân peste noapte sau când ieșeam târziu de la muncă. Mi se întâmpla să am impresia că sunt presată din toate părțile, pusă la colț, cu dezagreabila premoniție că această situație îmi va exploda în față într-o bună zi. Nu mai stăpâneam nimic, nemaifiind în stare să-mi înfrânez dorințele.
Era începutul lui decembrie. În acea vineri seara număram orele care mă despărțeau de Marc, numai că era o atmosferă de adevărat război nuclear. La agenție, toată lumea era într-o activitate febrilă, Bertrand la fel, eu cu nervii întinși la maximum. Nimeni nu îndrăznea să plece înainte de a i se da voie. Rezolvasem toate problemele apărute în ultimul minut, cu asistenta mea. Totul părea în sfârșit pus la punct. Încă ne aflam amândouă la masa de ședințe, când mi-a sunat telefonul.
― Salut, i-am spus lui Marc când am răspuns.
Voiam să uit că Bertrand putea să apară în orice clipă. Am schimbat o privire cu asistenta mea, care mi-a făcut cu ochiul înainte să se ridice ca să închidă discret ușa sălii de ședințe și să stea de pază.
― Ai idee la ce oră o să termini? m-a întrebat Marc.
― Sper să pot să scap peste puțin timp, sunt epuizată… și cu
săptămâna care se anunță…
― Vin să te iau și mergem la tine, după aceea?
― De acord, te sărut.
― Și eu.
Am închis, fiind deja cu gândul alături de el.
― Era coaforul?
Am izbucnit amândouă în râs.
― Negustor de vechituri… e negustor de vechituri.
― Mulțumesc, Yaël.
― Pentru ce?
― Pentru că mă faci părtașă la o felie din viața ta. Atmosfera este cu mult mai bună de ceva vreme. Voiam să-ți spun că înainte mi-era frică de tine. Acum mă lași să fac lucruri la care nu aș fi avut acces, mă înveți multe și îmi dai responsabilități. E grozav să lucrezi pentru un om fericit, iar tu ești un om fericit.
