― Vino la mine după aceea. Fără scene, promit. Am să te-aștept.
Inima mi-a bătut mai repede.
― De acord!
L-am sărutat pe obraz și am plecat mai ușurată decât la venire.
Nimic nu se petrecuse cum îmi închipuiam, totuși mă simțeam bine, reîncărcată cu energie. Când am urcat în taxi, m-am uitat peste umăr, Marc stătea în pragul magazinului și nu mă pierdea din ochi; zâmbetul mi-a devenit și mai larg.
Am ajuns la magazin după ora 22:30, luminile erau încă aprinse, am bătut de două ori la ușă, Marc a venit imediat și mi-a deschis. Mă
aștepta. Cum să cred un asemenea lucru? Ce senzație ciudată, delicată, ușoară… și liniștitoare după înfruntarea din ajun.
― Salut, mi-a spus cuprinzându-mă în brațe.
Era pentru prima oară când făcea un astfel de gest, mi-am băgat fața în gâtul lui, dând la o parte cu nasul gulerul cămășii, voiam să-i simt pielea și parfumul. Aș fi putut rămâne acolo ore întregi, numai că el a hotărât altceva: mi-a cuprins gâtul cu mâinile și m-a sărutat, într-un mod care m-a derutat, era tandru și dur în același timp; m-am agățat de mâinile lui, simțindu-i ceasul în palmă.
― Urcăm? mi-a șoptit la ureche.
― Da.
Marc a coborât oblonul magazinului și a încuiat. După aceea mi-
a luat mâna într-a lui și am mers spre apartamentul său de la etajul întâi. Imediat ce am intrat pe ușă, mi-a dat drumul și a aprins două
veioze lângă canapea. Mi-am scos trenciul și pantofii, după care mi-am desfăcut părul și am mers către el. M-a mângâiat pe obraz și m-a privit cu atenție.
― Îmi place când ești așa micuță… vrei un pahar?
Am râs încetișor.
― Lichiorul de la bunicul tău nu și-a încheiat încă efectul…
― Nu! Ți-a făcut el asta? A avut grijă să nu-mi spună. Cum ai reușit să înghiți oroarea aia?
― Părinții m-au educat bine!
― Asta-i sigur! Deci, vrei ceva?
― Dacă ai din ce să faci un ceai… n-aș zice nu.
M-a sărutat pe buze și s-a dus la bucătărie. M-am instalat pe canapea și i-am cercetat casa, care era exact opusul casei mele. Era un bazar, dar era viu. Da, ăsta era cuvântul: viu. Biblioteca ocupa un perete întreg și era plină de cărți frumoase despre Arta decorativă, marii designeri, ceasuri, mașini vechi, deloc aranjate în funcție de mărime, colecția sa de cărți de buzunar cu colțurile rupte și îngălbenite, mergând de la clasici la o colecție de SAS, amenința să
se dărâme, discurile de vinil erau îngrămădite unele peste altele, nu am fost surprinsă să-l descopăr pe idolul lui, Gainsbourg, alături de Supertramp și Rolling Stones. Am fugit cu gândul la certurile noastre din studenție; chiar dacă adoram ce asculta el, aveam preferințele mele rușinoase, eram capabilă să mă înnebunesc după
Wannabee a fetelor de la Spice Girls, ceea ce-l înfuria pe vremea aceea. Această frumoasă harababură organizată ar fi fost șocantă la mine acasă, dar nu și aici. Nicio mobilă nu era făcută dintr-un material modern; plexiglasul, plasticul, de exemplu, fuseseră
alungate din acești optzeci și cinci de metri pătrați. Nu vedeam decât lemn, ca acajuul, catifea, piele… Fiecare element avea un miros, o poveste. Pe canapea îți venea să te cuibărești cu o carte în mână, era frumos cu siguranță, dar prima sa utilitate era să fie comodă, confortabilă, să te simți bine pe ea. M-am gândit la a mea
— care brusc nu-mi mai plăcea — cu liniile ei stricte, epurate, și mi-am zis că, și dacă aș fi avut timp să mă lungesc pe ea, ceea ce de altfel nu prea se întâmpla, n-aș fi reușit niciodată să găsesc o poziție potrivită ca să mă destind. În timp ce aici, când Marc s-a întors, cu o cană de ceai aburind în mână și s-a așezat lângă mine punându-și picioarele pe măsuța joasă, am putut să mă ghemuiesc la pieptul lui și să-mi întind picioarele cât erau de lungi pe canapea.
― Mulțumesc pentru mâna de ajutor pe care i-ai întins-o lui Abuelo, a fost impresionat de prestația ta. E gata să mă dea afară ca să te angajeze pe tine!
― A fost minunat, am râs mult. Nu poți să-ți închipui ce bine mi-a făcut.
― Chiar ții cu adevărat la Abuelo? Erați grozavi, tu și cu el împreună.
Am rămas în aceeași poziție în vreme ce-mi beam ceaiul liniștită, discutând, povestindu-ne ce-am mai făcut. Mi-am dat voie să mă gândesc la ceea ce era de negândit; așadar, asta însemna viața de cuplu, când aveai pe cineva căruia să-i vorbești sau de cine să te lovești seara, în brațele cui să te cuibărești ca să te liniștești și să te împaci. Niciodată nu-mi spusesem că trebuie să fie bine. Și apoi, reminiscențe ale anilor de studenție m-au năpădit; în lunile care au precedat plecarea lui, Marc petrecuse multe seri în garsoniera mea, unde mâncam paste cu ton, stând turcește pe jos, vorbind fără
întrerupere, imaginându-ne viața noastră viitoare, refăcând lumea.
De câte ori adormise la mine? Apropourile lui Alice mi-au venit în minte încă o dată: „Ai fost întotdeauna îndrăgostită de el.“ Piesele puzzle-ului începeau să se potrivească. Munca îmi îngăduise să
acopăr vidul uriaș pe care îl lăsase plecând? Absența lui mă făcuse să înțeleg cât de mult se învârtea existența mea în jurul lui. În afară
de ceea ce împărțeam amândoi, restul lumii nu mă interesa pe vremea aceea. Când a dispărut, am avut nevoie de un substitut.
Bertrand, poate după ce văzuse în mine un viitor rechin, mi-a deschis ușa agenției, în lumea muncii. Și îmi încuiasem emoțiile, refuzând să cunosc din nou acest vid, această durere, neacordând
trupului meu decât punctual o ușurare lipsită de plăcere și de senzualitate. De ce trebuia să reapară în viața mea în momentul precis în care, datorită dispariței lui, munca mea avea să dea roade și când, curând speram, nu voi mai avea loc pentru nimeni? Cu cât mai mult vom trăi episoade tandre ca acesta, cu atât mai rău va fi pentru mine, cu atât mai mult mă voi dărui și mă voi fragiliza. Dar aveam nevoie de el, atât de mult îl doream, încât mă durea. Habar nu aveam ce voia de la mine, el care se dovedea gelos pe clienții mei, deși avusese o viață în toți acești ani, iubise și până de curând încă fusese căsătorit. Cuvintele lui mi-au revenit în memorie; voia să-și întemeieze o familie, or eu nu mă simțeam capabilă de asta.
― Ești cu mine? l-am auzit spunându-mi.
― Da… da…
M-am ridicat, am pus cana pe măsuță și m-am întors spre el; mă
privea cu un aer fericit, destins. Voi profita de ceea ce-mi dădea încercând să mă apăr cu mijloacele avute la dispoziție. Și apoi, voi vedea ce se va întâmpla. Nu-mi spusese el că trebuie să luăm lucrurile așa cum vin, fără să ne gândim? Asta însemna să nu aștept nimic anume, nimic altceva decât asta… În zece ani mă
