― Nu este vorba de încredere, Yaël. Ai atins punctul critic. Te-am observat în săptămânile din urmă, în fiecare zi ajungi la agenție
mai obosită decât cu o zi înainte. Ai un ten pământiu, vederea ta stârnește teama. Hotărâtă, ești. Dar cu ce preț? Nici măcar nu-ți dai seama, dar îți agresezi colegii, care nu știu cum să ți se mai adreseze, fug de tine, se plâng de comportamentul tău. Unii nu mai vor să lucreze cu tine.
M-am uitat la el năucită, nu înțelegeam cum putuse să se deterioreze situația atât de repede și fără să-mi dau seama.
― Îmi pare rău că ți-am pomenit de ideea cu asocierea.
Pământul mi s-a căscat sub picioare. Eram pe punctul să pierd tot ce-mi dorisem și pentru care mă zbătusem luni întregi. M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini, plângând. Am simțit prezența lui Bertrand în apropiere; s-a lăsat pe vine în fața mea și m-a apucat de încheieturile mâinilor ca să mă facă să mă uit la el.
― Nu ai știut să-ți gestionezi stresul și nici să ai grijă de tine ca să
reziști. Drept urmare, trebuie să mă lipsesc de prezența ta și asta nu-mi place. Nu am de ales și nici timp de pierdut. Ești pe punctul să te îmbolnăvești și eu nu pot să te supraveghez mereu, ca să-ți anticipez scăpările când îi însoțești pe clienții noștri. Îți iei trei săptămâni de concediu, începând de-acum. Strânge-ți lucrurile și du-te acasă!
S-a ridicat din nou și s-a întors la biroul lui.
― Luni voi fi aici, l-am anunțat.
M-a privit dur, cu ochii ficși într-ai mei.
― Nu mă obliga să iau o hotărâre radicală!
Mi s-a tăiat respirația, mi-am dus mâna la gură. Era un coșmar.
Învinsă, eram învinsă, nu-mi mai rămânea decât să-mi ascult patronul, patronul meu care prefera să se lipsească de mine. Cu spatele îndoit, umerii strânși, am luat-o înspre ieșire.
― Odihnește-te, Yaël, l-am auzit spunându-mi în timp ce închideam ușa biroului.
Nu voiam să mă odihnesc, voiam să muncesc, mai mult și mai mult. Mi-am luat poșeta, m-am uitat prin agenție ca și cum ar fi fost ultima oară când o vedeam. Acești trei sute de metri pătrați însemnau pentru mine acasă, mai mult decât propriul apartament,
doar aici mă simțeam bine, la locul meu, liniștită, sigură pe mine.
Am stat mai mult de douăzeci de minute nemișcată pe trotuar, în fața clădirii. Era trecut de ora 20:30, ce altceva puteam să fac decât să sper să mă trezesc din acest coșmar?
― Pot să vă ajut, domnișoară? m-a întrebat un trecător.
Neliniștea lui m-a făcut să înțeleg că obrajii îmi erau încă
scăldați de lacrimi. De când nu mai plânsesem astfel? De când nu mai plânsesem, pur și simplu?
― Nu, i-am răspuns cu răutate, ca să mă lase în pace.
Am simțit telefonul vibrând în poșetă, am vărsat tot conținutul ei la picioarele mele așezându-mă în patru labe pe trotuar. Îi părea rău, nu putea să fie altceva.
― Bertrand! am răspuns plângând.
― Yaël! am auzit glasul vesel al lui Alice.
― Oh, am șoptit, tu ești…
― Dumnezeule! Yaël! Ce-ai pățit?
― Am făcut o prostie la serviciu! am țipat. Și Bertrand m-a trimis în concediu, sunt complet pierdută, nu știu ce să fac.
Am început să alerg de colo-colo pe trotuar, hohotind.
― Oh… m-ai speriat, mi-a șoptit ea la telefon. Liniștește-te! Ia un taxi și vino la noi, suntem cu toții împreună, ce zici?
― Nu vreau să văd pe nimeni, mă duc acasă.
― Te previn, dacă nu ești aici într-o oră, venim după tine!
Orice negociere părea să iasă din discuție.
― N-am mașină, nu am curaj să vin până la voi.
― Pică bine, suntem la Marc. Se pare că ți-a lăsat un mesaj și tu nu i-ai răspuns.
Ce avea de-a face Marc cu toată povestea asta? Marc în sus, Marc în jos! Nu mai știau altceva! Acum îmi aminteam, văzusem bine că încercase să mă sune. M-am oprit pe loc.
― Stai că ți-l dau! Marc!
― Nu, i-am răspuns, prea târziu.
― Yaël!
― Bună seara.
― Vii, până la urmă?
