Am reușit să-mi rețin greața până acasă. Noaptea a fost îngrozitoare; după cina frugală, n-am vomitat decât fiere, altceva neavând în stomac. Eram atât de slăbită încât, după ce m-am liniștit, am rămas pe jos lângă toaletă, cu brațele agățate de piciorul closetului. Am văzut minutele și orele scurgându-se unele după
altele. Am reușit să ajung în pat și să adorm pe la 05:30. Când a sunat alarma, migrena a revenit în forță. Mi-au trebuit câteva minute să
mă ridic în capul oaselor pe pat și când în cele din urmă am reușit să mă ridic în picioare, am amețit periculos. Sprijinindu-mă de pereți, am ajuns până în baie și m-am agățat de chiuvetă ca să nu cad. M-am privit în oglindă: imaginea mea m-a îngrozit, nu eram palidă, eram cadaverică, cearcănele îmi acopereau fața. În starea asta, a trebuit să renunț la înot, deși de obicei era singurul mijloc ca să mă destind și să-mi recapăt forțele. Am avut nevoie de mai mult de o oră ca să mă pregătesc, atât de rău mă simțeam, și am avut mult de muncă pentru a mă face prezentabilă. Era în zadar, în ciuda fondului de ten, nu reușeam nimic, tot n-aveam niciun pic de culoare. Îmbrăcând fusta creion neagră, am remarcat că înotam în ea. Când slăbisem atât de mult? Odată cocoțată pe tocurile cui, nu m-am simțit deloc stabilă. Dar n-aveam încotro, nici nu se punea problema să clachez atât de aproape de final. Înainte să plec, am înghițit o aspirină și un Guronsan, ținându-mi pumnii să nu le dau afară. Când i-am spus șoferului de taxi adresa agenției, nu mi-am recunoscut vocea, dar tot mi-a răsunat chinuitor în cap. Pe drum, am închis ochii, străduindu-mă să respir adânc și încet. Mi-am folosit puținele puteri pe care le mai aveam ca să uit de tot. Totuși, lupta împotriva frisoanelor și transpirației reci îmi consuma toată
energia.
Când am intrat în sala de ședințe, a trebuit să mă sprijin de tocul ușii, pentru că am amețit.
― E vreo problemă? m-a întrebat Bertrand, pe care nu-l remarcasem aproape în spatele meu.
― Nu, nu, nicio problemă, totul e în regulă, am reușit să-i răspund cu o voce aproape stinsă.
― M-aș mira, a constatat el cu răceală. Pot să mă descurc singur astăzi…
― În niciun caz!
― Nu-mi ascunzi nimic?
― Nu, sigur că nu.
A dat din cap, fără să creadă un cuvânt din ce-i spuneam. Nu era deloc bine, dar deloc. M-am așezat în stânga lui Gabriel, Bertrand la dreapta. Am pus mâinile pe masă, au început să-mi tremure, le-am ascuns pe genunchi în clipa în care am surprins privirea șefului ațintită pe ele. M-a cuprins furia; corpul meu mă trăda în cel mai critic moment. Mi-am mobilizat toate forțele de concentrare, uitând tot ce nu era dosarul, am devenit surdă la bătăile neregulate ale inimii mele, am strâns pumnii, îndreptându-mi postura și privind partea adversă drept în față. În ciuda tuturor eforturilor mele, nu reușeam să mă concentrez la ce aveam de făcut; căutam aiurea prin notițele mele, mă bâlbâiam, vorbeam ceva ce nu era nici engleză, nici franceză, îmi frământam mâinile, clipeam des din ochi ca să-i țin deschiși. Bertrand m-a corectat de mai multe ori. La ora mesei, șeful meu nefiind de față, a trebuit să asigur conversația și să fac legătura între Gabriel și viitorul lui asociat în jurul platourilor cu mâncare pe care asistentele noastre le comandaseră. Înainte să
continuăm, unii s-au dus să-și dezmorțească picioarele, am profitat ca să mă ascund în toaletă, la adăpost de priviri. Greața dispăruse, spre marea mea ușurare, puținul pe care îl ciugulisem va rămâne probabil la locul său în această după-amiază. Încă vreo câteva ore și voi putea să mă odihnesc. Această constatare m-a șocat, voiam și poate chiar aveam nevoie să mă odihnesc. Doar că ieșea din discuție să cedez acum. Mi-am promis să plec de la serviciu mai devreme,
când se va ivi ocazia, ca să am timp să înghit un somnifer și să-mi acord o noapte mai lungă de somn. Nu eram în formă fiindcă de dimineață, din lene, renunțasem la programul de înot. Când m-am întors în open-space, l-am văzut pe Bertrand în toiul unei discuții cu asistenta mea. M-au privit amândoi.
― Aveți nevoie de mine? i-am întrebat.
Neroada a lăsat ochii în jos. Poate că eram slăbită, dar nici chiar așa.― Nu, întoarce-te în sala de ședințe, vin și eu, mi-a răspuns Bertrand fără să se mai sinchisească de prezența mea.
Pe drum, am aruncat o privire peste umăr în direcția lor, cuprinsă de o presimțire rea. Îmi scăpase un detaliu. Bertrand nu a întârziat să-și reia locul, lansând semnalul începerii ultimei părți.
Gabriel a luat cuvântul, mă pregăteam să traduc în engleză pentru interlocutorii noștri, când Bertrand m-a întrerupt chiar înainte să
deschid gura. Cu un nod în gât, i-am aruncat o privire discretă; privirea cu care mi-a răspuns a fost grea de înțelesuri: prelua el frâiele și va asigura totul în locul meu, întreaga după-amiază.
Din acel moment, nu am mai auzit nimic, sunetele, fețele erau ca în ceață, ca și cum m-aș fi aflat într-un vis în care toate contururile, vagi, dispăreau în fum. Singurul lucru de care eram foarte conștientă era că ochii mi se umpleau uneori de lacrimi și că
îmi adunam puțina voință care îmi mai rămânea ca să le împiedic să-mi alunece pe obraji. L-am zărit pe responsabilul cu serviciul de traduceri al agenției intrând în sala de ședințe și înmânând copii ale viitorului contract fiecăreia dintre părți, pentru încă o lectură în liniște înainte de semnătura care va avea loc săptămâna viitoare.
Toată lumea s-a ridicat în picioare, s-au strâns mâini; cu o simplă
privire, Bertrand mi-a transmis ordinul să mă duc în biroul său. I-am lăsat să iasă din încăpere înainte să traversez open space-ul, pustiu la această oră, într-o vineri seara. Așteptându-l să se întoarcă, am rămas în mijlocul camerei, cu brațele atârnându-mi fără vlagă.
― Ce-i, Yaël, o mică scădere de energie? m-a întrebat Gabriel, intrând singur.
Mută, i-am adresat o privire înlăcrimată.
― Vezi, aveam dreptate când îți spuneam să te relaxezi. Dacă o ții tot așa, o să clachezi… Mi-a întins mâna, pe care i-am strâns-o ușor. Mă duc la soția mea, mi-a spus. Cel mai bun moment al zilei!
Pe săptămâna viitoare!
A dispărut. Chiar nu-l înțelegeam pe tipul ăsta; tocmai încheiase un contract excepțional, care putea să-i aducă milioane, și el îmi vorbea de soția lui ca și cum ar fi fost punctul culminant al zilei. Și îmi spunea mie că o să mă prăbușesc… Total fals. Trebuia să încep prin a mă scuza în fața lui Bertrand. După aceea, după o noapte de somn bun, totul se va aranja și voi putea să-mi reintru în ritm.
― Stai jos, mi-a cerut Bertrand intrând în birou.
Am tresărit și, odată așezată, am început să tremur. A străbătut încăperea cu pas hotărât, chipul serios, și-a desfăcut cravata și a aruncat violent un dosar pe un raft. Eram îngrozită, mi se întâmpla pentru prima oară. Mi-am frământat mâinile cu nervozitate.
― Ce pot să fac ca să îmi iau revanșa? l-am întrebat cu un firicel de glas.
― Să nu mai pui piciorul pe-aici în următoarele trei săptămâni!
Am ridicat brusc capul. Se uita dur la mine.
― Poftim?! Nu, Bertrand! Nu poți să-mi faci asta!
― Sunt șeful tău! Am tot dreptul. Am verificat la prânz, sunt patru ani de când nu ți-ai mai luat nicio zi de concediu. Ești la capătul puterilor! a încheiat el bătând cu pumnul în masă.
― E doar un acces de oboseală, nu mi s-a mai întâmplat. Am să
mă refac și am să mă întorc luni în formă! Nu e nimic!
Cu maxilarele strânse, a respirat adânc fără să mă slăbească din ochi.― Nu se discută, a spus pe un ton tranșant.
M-am ridicat brusc și am amețit din nou.
― Te rog! am strigat, neluând în seamă amețeala. Nu-mi lua încrederea ta.
