― La treabă!
Ziua Z. În sfârșit ajunseserăm aici, eram pregătită să intru în arenă. Organizasem totul astfel încât să nu existe nicio problemă în timpul negocierii. Cu toate acestea, la 09:30, cu o jumătate de oră
înainte de începere, m-a iritat un amănunt când am trecut prin fața biroului asistentei mele.
― Ce-i asta? am întrebat-o sec, arătând către un plic.
Ea a ridicat o față panicată înspre mine.
― Păi… păi…
― Trebuia să trimiți plicul ăsta prin curier în cel mai scurt timp.
N-ai citit mail-ul meu?
― Dar… Yaël… eu… mi-ai scris la ora 22:00, aseară… nu mai eram la serviciu…
― Asta nu-i o scuză! m-am enervat. Urgent! Asta înseamnă ceva pentru tine? În ce limbă trebuie s-o spun ca să pricepi în sfârșit?
― Curierul o să ajungă în câteva minute, mi-a spus, cu vocea tremurândă.
― Suntem deja în întârziere! O, nu… nu-i adevărat, am continuat văzând-o că se pune pe plâns.
― Yaël, m-a strigat responsabilul cu serviciul de traduceri.
M-am întors spre el, încrucișându-mi brațele la piept. Ăsta ce mai voia de la mine? Câteodată mă întrebam ce făcea în afară de a se vântura de colo-colo tăind frunză la câini.
― Ce e? am lătrat.
― Cred că a înțeles, mi-a spus arătând spre asistentă.
― Tu nu te băga, i-am replicat sec. Sunt șefa ei. Apoi către plângăcioasă: Trebuie să te liniștești și să te apuci în sfârșit de treabă. Rapid!
M-am întors în biroul meu masându-mi tâmplele. Dobitocii ăștia o să-mi provoace o migrenă! Le-am aruncat o privire neagră peste umăr; el o bătea ușor pe spate consolând-o. Ai fi zis că tocmai se aflase că suferea de o boală incurabilă.
La ora 10:00 toată lumea era în jurul mesei, pregătită să înceapă
negocierea. De o parte, Bertrand și cu mine îl flancam pe Gabriel, însoțit de doi dintre colaboratorii lui și de trei avocați. De cealaltă
parte, adversarii, cu interpreți și consilieri, dovedindu-se și ei extrem de bine pregătiți, tenace și nevoind să lase nimic la voia întâmplării. Bertrand avea sarcina să interpreteze în franceză
pentru clientul nostru, eu eram singura care vorbea în engleză și mă adresam direct interlocutorilor noștri. A doua zi, seara, începea să se întrevadă un acord, spre marea satisfacție a tuturor. Gabriel ne-a invitat, pe Bertrand și pe mine, să cinăm împreună după ce am rămas numai noi în sala de ședințe. Șeful meu a acceptat și s-a
întors spre mine.
― Vă mulțumesc, dar prefer să revăd ultimele puncte pentru mâine.
― Faci exces de zel, a răspuns Gabriel.
― Vom vedea dacă este exces de zel când veți fi mulțumit de acord!
Remarca arțăgoasă și agresivitatea mea m-au surprins.
― Destinde-te, Yaël! Dacă vă propun să cinăm împreună astă-seară este tocmai pentru că sunt mulțumit. Ați fost perfecți amândoi. Acordați-vă o pauză.
― Nu-ți dau de ales, a insistat Bertrand.
Cina asta era un adevărat supliciu, aveam impresia că îmi pierd timpul. Aș fi putut să fiu la birou, lucrând, pregătindu-mă pentru ultima zi sau încercând să recuperez din întârziere în privința celorlalte dosare. În loc de asta, trebuia să-i ascult vorbind despre te miri ce. Ai fi zis că intenționat vorbeau de tot ce nu avea legătură cu dosarul. De ce erau așa de nepăsători? Cum reușeau să vorbească
despre afaceri cu detașare? Și de unde venea pofta lor de mâncare?
Îmi plimbam furculița prin farfurie degeaba, aveam nevoie de câteva minute ca să reușesc să înghit o îmbucătură. La un moment dat, au izbucnit amândoi în râs, complet relaxați, fără să înțeleg motivul. I-am ascultat mai cu atenție, Bertrand îl întreba pe Gabriel despre reușita fulgerătoare a soției lui.
― De altfel, Yaël, Iris încă te așteaptă la Atelier. Bertrand, acordă-i o mică pauză să se relaxeze și să-și înnoiască garderoba la soția mea!
― Nu are nevoie de autorizația mea! Dar este o idee bună totuși!
Patronul meu se tâmpea…
― Mulțumiți-i din partea mea, dar n-am timp.
Bertrand a dat din cap, contrariat, iar eu m-am întărâtat și mai mult.
― Chiar nu ești amuzantă, a completat Gabriel.
Cum puteau să fie amândoi atât de departe de miza dosarului?
În momentul desertului, am avut bufeuri, mâinile mi s-au umezit, vârful degetelor mi-a înghețat. Cel mai mic zgomot făcut de tacâmuri rezona în capul meu. Am strâns din dinți, nemairostind niciun cuvânt până la sfârșit. Eliberarea a sosit — din fericire, căci nu aș mai fi putut rezista mult timp. Bertrand a chemat taxiuri pentru noi doi, Gabriel deplasându-se exclusiv cu motocicleta.
