― Nu! Nu! Nu pricepi nimic! i-am răspuns, cu vocea prea ridicată, spartă. Ce vrei să fac timp de trei săptămâni?
― Vino cu noi!
― Yes! a strigat Adrien.
― O, da, a intervenit Jeanne aplaudând. O să fie super! O
vacanță împreună!
― Despre ce vorbiți? i-am întrebat, eliberându-mă în sfârșit de Alice.
― Plecăm duminică, doar știi, ți-am spus.
Nu-mi aminteam nimic.
― Sunteți toți în concediu?
― Yaël, mulți sunt în concediu la 31 iulie! m-a informat Cédric.
Tocmai îmi reamintise ceva, că ne aflam în mijlocul verii.
― Ce figură ai făcut! mi-a spus Marc. Nu erai la curent că e sezonul concediilor? Înainte nu te gândeai decât la asta!
Cédric i-a făcut semn să tacă, drept măsură de siguranță. Mi-am lăsat bărbia în piept și mi-am frământat mâinile, siderată că uitasem asta. Nu observam vara, creșterea de temperatură, soarele vacanței… În afară de consecințele asupra muncii mele, vara nu exista pentru mine.
― Nu, am mărturisit. Oricum, n-o să mă raliez ideii.
― Eu, da! m-a informat Marc.
Am ridicat capul brusc și privirile noastre s-au întâlnit. Vacanță
toți împreună, ca înainte, cu el, doar că nimic nu mai era ca înainte.
Această idee era ciudată și tulburătoare. El a schițat un zâmbet.
― Și-apoi, Yaël, chiar dacă plecăm, într-un fel e ca și cum ai rămâne acasă la tine, a completat încet Jeanne, ceea ce m-a făcut să-mi întorc privirea de la Marc.
― Nu înțeleg nimic, unde plecați?
Alice a venit și s-a lăsat pe vine în fața mea, luându-mi mâinile.
― Ce zici? Unde crezi că vrem să plecăm?
― La Mica Floare…
A dat din cap, vizibil fericită. Mica Floare era casa de vacanță a părinților mei, în Luberon, la Lourmarin. Casa se numea astfel în amintirea unei călătorii umanitare pe care părinții mei o făcuseră în Etiopia, de altfel acolo fusese concepută Alice. Se îndrăgostiseră de țară, de locuitorii ei și de capitală, Addis-Abeba, care înseamnă Mica Floare. După aceea, au fost întotdeauna foarte activi într-o asociație de caritate, care avea proiecte umanitare acolo. Tata moștenise pământ la moartea bunicilor noștri, de care abia îmi aminteam.
Casa aceasta aproape că o construise cu mâinile lui în copilăria noastră. Îmbinase materiale moderne și vechi; marile uși din sticlă
contrastau cu piatra cioplită. Asta crea un amestec armonios și odihnitor. În timpul lucrărilor, eu, mama și Alice locuiserăm într-o rulotă și într-un hambar. Erau ani de când nu mai pusesem piciorul pe-acolo. Mai mult de patru, de fapt… ultimul meu concediu, cum îmi reamintise Bertrand. Totuși adoram acel loc, înainte vreme mă
simțeam acolo ca acasă.
― Nu se mai discută, vii cu noi! a jubilat Adrien.
― Plecăm duminică dimineață, m-a informat Cédric. Trecem să
te luăm la ora 06:00.
― Cel mai bine este să dormi acasă mâine seară, a decretat Alice.
― Stop! Stop! Stop! Am și eu ceva de spus, nu? m-am ridicat de
pe canapea.
Toate astea se petreceau prea repede. I-am înfruntat, cinci perechi de ochi mă priveau.
― Sunt sigură că Bertrand mă va suna în weekend, nu pot să
plec din Paris.
― Ba da, ești în concediu.
Pentru început, obiectivul era să-i potolesc. Voi merge trei zile.
Apoi, nimic nu mă va împiedica să mă întorc.
― Lăsați-mă două zile și o să iau TGV-ul.
