Alice a scos un strigăt de bucurie și a sărit de gâtul meu. Mi-au trebuit câteva secunde ca să îmi petrec brațele în jurul ei, surprinsă
de situație și paralizată de privirea lui Marc. Nu i-o cunoșteam, era în același timp serioasă și pătrunzătoare. Cu chiu, cu vai, am reușit să mă sustrag acestei priviri.
6
Weekendul meu s-a rezumat la două activități simple: ture după
ture de înot la piscină și, când nu eram în bazin, lucram pe computer de-acasă, în pofida dorinței, ca să nu zic a nevoii vitale, de a mă duce la agenție. Imediat ce validam un dosar în curs, i-l trimiteam lui Bertrand, dar nu am primit răspuns la niciunul dintre mail-urile mele. Totul părea să sugereze că nu mă va suna, așadar mă înșelasem și nu aveam de ales; trebuia să plec să iau aer, doar dacă nu voiam să înnebunesc rumegându-mi decepția, închisă în apartament. Ar trebui să fiu țicnită să fac o asemenea tâmpenie.
Tocmai încheiasem o convorbire cu Alice, ajunsă la destinație cu toată mica ei familie, complet euforică la ideea că sosesc și eu a doua zi. De obicei, duminica îmi pregăteam ținutele pentru toată
săptămâna, în funcție de diferitele întâlniri. Iar acum, stăteam pe pat, în fața dressingului, total indecisă, incapabilă să hotărăsc ce să
pun în valiză. Eram echipată să îi asist pe clienții noștri la conferințele financiare, la negocieri, pe scurt ca să fiu interpretă în mediul afacerilor de care se ocupa agenția; și garderoba mea era compusă exclusiv din taioare, pantaloni negri sau gri, o duzină de fuste creion. Evident, aveam câteva perechi de jeanși care îmi erau de folos la pseudo-garden-party-uri sau când eram în situația de a face baby-sitting pentru unii dintre clienții noștri, cei care voiau o interpretă ca să îi facă fericiți pe cei din jur. Cât despre dulapul cu încălțăminte, nu conținea decât pantofi cu toc cui. Și privind toate acele perechi de pantofi perfect aliniați, mi-a venit în minte tortura pe care o îndurasem până când Jeanne reușise să mă facă să merg cu ei, durase luni întregi. La început păream o rață, nu trecea o zi fără să-mi sucesc glezna cel puțin de trei ori, chiar și când tocul nu
depășea cinci centimetri. Dar până la urmă reușisem. Atât de bine, încât după aceea înălțimea tocurilor se dublase.
Am scuturat din cap ca să mă desprind de aceste amintiri și să
mă întorc la problema valizei. Ei bine, îmi voi lua o parte din uniformele de serviciu. Oricum, o să umblu mai mult dezbrăcată!
Măcar aveam un costum de baie și o ținută sport. Doar că deja mă
neliniștea ideea de a împărți piscina cu toată lumea, în special cu copiii, care riscau să nu mă lase să înot liniștită.
După a nu știu câta noapte albă, m-am dat jos din pat în zori, profitând de cele câteva ore rămase ca să-mi fac ordine în apartament. Până și femeia care făcea curat era în concediu. Nimeni nu muncea în august! În afară de mine… Totul trebuia să fie lună, fiecare obiect la locul său pentru întoarcerea mea de peste câteva zile. Nu îndrăzneam să-mi imaginez că sejurul meu se va prelungi mai mult de o săptămână. Am frecat, am lustruit, am sterilizat, am aspirat de la ora 04:30 până la ora 07:00; am făcut curat… într-un spațiu în care era curat. După aceea, am putut să mă pregătesc și să
profit de baie; promiscuitatea vieții în comun mă îngrozea. Numai ideea îmi provoca urticarie. Dar o dată nu înseamnă întotdeauna, așa că nu m-am grăbit. Când îmi închipuiam că va trebui să împart dușul, toaleta, că voi risca să fiu deranjată de oricare dintre colocatarii mei când mă voi spăla! Nu, serios, cum voi putea să
suport asta? De ce spusesem da?!
Am traversat holul gării Lyon și aveam impresia că sunt extraterestru. De ce era deranjant că nu mă jucam de-a miss Camping? Nu tu șort, nu tu pantofi sport, în ce mă privea. Mai degrabă ținuta mea de lucru pentru weekend, un troler, o sacoșă cu laptopul, căștile la locul lor, doar pentru cazul în care… Din fericire, reușisem să obțin un loc la clasa întâi, izolat. Cu toate acestea, imediat ce TGV-ul a pornit, a trebuit să fug de la locul meu; Societatea de Căi Ferate ar trebui să amenajeze compartimente fără
tineret, îmi era imposibil să mă concentrez. La vagonul-bar am cerut o cafea și am găsit un colțișor unde să mă așez, am deschis
laptopul, gata să lansez un hot spot cu telefonul. Și când colo, ce să
vezi, nu era conexiune la internet, nici la 4G. Asta e, trenul nu plecase din Paris decât de treizeci de minute, și deja aveam sentimentul că eram pierdută în pampas. Dacă Bertrand mi-ar scrie, dacă vreunul dintre colegii mei ar încerca să dea de mine în legătură cu unul dintre dosare… Aveam mai multe întâlniri programate pentru astăzi, cine se va ocupa de ele?
TGV-ul a intrat în gara din Avignon la ora prevăzută, Cédric trebuia să vină să mă ia. Coborârea din tren a avut ceva tulburător în ea; călătorii se îmbrânceau, se loveau cu valizele și cu rucsacurile; niciun fel de maniere. I-am lăsat să treacă. Apoi am fost sufocată, sugrumată, paralizată de căldură. În mai puțin de două
secunde, am fost transpirată, cu impresia că deja eram murdară.
Am reperat panoul de la ieșire și am pornit să străbat peronul. Am fost oprită din elanul meu: tocul mi se prinsese între două șipci de lemn de pe peron. Ce idee! Nimic mai bun decât betonul! Începea prost. Am luat ascensorul în vârful picioarelor, evitând astfel să fiu iarăși blocată. Cumnatul meu mă aștepta în afara gării, în fața mașinii. Calvarul meu continua: Cédric, în bermude cu multe buzunare, tricou bălțat „special pentru vacanță“ și espadrile îmi zâmbea larg. Degeaba era el primitor, eu nu voiam decât un lucru, s-o șterg cu următorul tren spre Paris. Dar de ce să fac asta? Nici Bertrand și nici altcineva de la agenție nu-mi dăduse niciun semn de viață de când aveam din nou conexiune la rețea. Oare mă uitaseră
toți deja? Eram derutată. Cédric a venit, mi-a lipit un sărut pe obraz și mi-a luat valiza.
― Ai călătorit bine?
― Îngrozitor, nu am avut conexiune la rețea și a fost plin de tineri.
A vrut să ia sacoșa cu laptopul, dar am ținut-o strâns, aruncându-i o privire care spunea foarte limpede „de asta nu te atingi“. S-a abținut să nu râdă.
― În mașină! a spus pe un ton cântat închizând portbagajul.
Înăuntru era un adevărat câmp de bătălie, am observat imediat resturile picnicului din urmă cu o zi: ghemotoace de folie din aluminiu, pachete de chipsuri desfăcute, prosoape de bucătărie vechi pe portierea pasagerului. M-am instalat cum am putut și mi-am strecurat picioarele printre pungi de plastic și jucării pe care sora mea le lăsase acolo după călătoria lor. Într-un sfert de oră, eram încă mai nădușită decât la gară, cu impresia că pe tot corpul mi se scurge transpirația.
― Cédric, vrei să dai drumul la aerul condiționat, te rog?
A coborât și mai mult geamurile deja deschise, care nu lăsau să
intre decât aer cald.
― Îmi pare rău, nu se poate. A funcționat prea mult ieri, trebuie să fac economie, nu vreau să se strice înainte de întoarcere, m-ar costa o avere să-l repar aici. Dar știi ce, dă-ți jos taiorul și pantofii, e o idee bună ca să te răcorești.
Taiorul, de ce nu!? Dar pantofii în niciun caz, n-o să-mi asum riscul să pun piciorul pe vreo bucată de jambon. Mi-am pus ochelarii de soare și am privit drumul fără să-l văd. Cumnatul meu a rupt în cele din urmă tăcerea:
― Cum te simți?
Am oftat aruncând o privire spre telefon: niciun apel, niciun mail.― Habar n-am, i-am mărturisit.
― Vacanța asta nu poate să-ți facă decât bine.
Am clătinat din cap.
― Știu că nu mă crezi, dar ai încredere în mine.
― Nu mă îndoiesc de sinceritatea ta, dar nu mă simt în largul meu.Mi-a spus că merseseră cu mașinile una după alta, cu Adrien și Jeanne. Totul se derulase perfect până în momentul în care Adrien auzise la radio anunțul despre tradiționalele ambuteiaje de pe Valea Ronului. Atunci a trecut în față și a ieșit de pe autostradă luând-o pe drumul național. A fost un coșmar, nu folosise la nimic, nimeriseră
