― Copii! au strigat în cor mamele.
― Ce faci acolo? m-a întrebat Cédric.
Am trecut pragul spre terasă și am luat la rândul meu loc la masă.
― Îți amintești cum se face? a continuat el. Punem totul pe masă și se servește fiecare. Adevăratele mese sunt seara. Poftă
bună!
Am luat o roșie, am tăiat-o și am pus deasupra un fir de ulei de măsline; n-aș fi putut să înghit nimic altceva, apetitul încă nu-mi revenise. Stomacul meu rămânea exasperant de strâns. Era așa o gălăgie la masă, că mi s-a declanșat iar o migrenă. N-am deschis gura: nu aveam nimic de spus. M-am mulțumit să-i observ: zâmbitori, bronzați de primele raze de soare, vorbind despre jocurile cu mingea de după sosirea lui Marc. Am refuzat desertul dând la o parte farfuria și m-am dus să înghit un Doliprane4 în bucătărie.
― Te simți bine? A mers? m-a întrebat Alice alăturându-mi-se.
Minunat! De fapt, mulțumesc pentru durerea de cap! M-am străduit să zâmbesc dând din cap.
― O să poți să faci baie liniștită în curând, copiii au interdicție în piscină la începutul după-amiezii.
― Mulțumesc că mi-ai spus. O să lucrez puțin înainte.
― Ce-o să faci? a zis cu vocea gâtuită.
― Nu spune nimic.
M-am răsucit pe călcâie și m-am întors din nou spre ecran ca să-mi verific cutia poștală electronică. Nimic. Poate că prânzul lui Bertrand dura o eternitate…
Am rămas în sufragerie o bună parte din după-amiază fără să
caut să vorbesc cu niciunul de-acolo. Râsetele de pe terasă și jocurile din piscină îmi ajungeau la urechi. Mi-am verificat din nou o ultimă
dată — înainte de următoarea — mail-urile și am hotărât să mă
alătur celorlalți. Mi-am scos încălțările și în două secunde am uitat cei un metru șaptezeci și cinci artificiali. Eram scundă, în realitate.
Dalele reci mi-au înghețat tălpile, regăsindu-mă în picioarele goale am avut senzația că sunt o dansatoare pe sârmă în echilibru și că
pierd și mai mult controlul asupra adevăratei mele vieți. Fetele se bronzau, cu un ochi pe progeniturile lor, răsfoind reviste, băieții se prosteau în apă împreună cu copiii. Mi-a dispărut curajul, n-am trecut de bariera de protecție și m-am mulțumit să mă sprijin de ea.
Gâtul mi s-a strâns; ce supliciu să-i văd distrându-se, relaxându-se împreună, fără să mă simt în stare să particip la această fericire, nu mai știam cum este, nici cum se face. De ce mai sunt aici? Această
întrebare îmi revenea fără încetare în minte de când coborâsem din tren. Ce făceam eu aici, când viața mea continua fără mine la Paris?
― Yaël!
Adrien… Nu-l văzusem venind.
― Vino, îți promit că nu te ud.
Cu coada ochiului am văzut toate capetele întoarse spre noi.
― OK.
Mi-a deschis bariera, am coborât cele două trepte și am ajuns la nivelul piscinei. El s-a îndepărtat și s-a aruncat în apă, făcând pe toată lumea să izbucnească în râs, mai puțin pe mine, care i-am aruncat o privire asasină. Temându-mă să nu alunec, înaintam cu pași atenți până la fete, Alice s-a ridicat și mi-a făcut loc pe șezlongul ei. Jeanne mi-a observat picioarele goale.
― Te-ai hotărât în sfârșit să-ți scoți încălțările. Nimic de zis, frumoși pantofi, dar cum faci să mergi cu așa ceva?
― Chestie de obișnuință, i-am răspuns ridicând din umeri.
― De ce nu te schimbi? m-a întrebat Alice. Pune-ți un șort și un tricou scurt fără mâneci, te vei simți mai comod!
― N-am, am mormăit.
― Nu se poate! Dressingul tău e gata să explodeze!
― N-am decât țoale pentru serviciu! E mult timp de când nu mai am nevoie decât de ele.
O oră mai târziu, am refuzat plimbarea în grup la Lourmarin de la sfârșitul după-amiezii, ca să profit în liniște de casă și de piscină.
Foarte aproape de mine, am auzit isteria copiilor când au trecut pe lângă un vânzător de înghețată. În sfârșit, puțină liniște! Fără să
pierd timpul, mi-am pus costumul de baie și ochelarii, renunțând totuși la caschetă. Înainte să-mi încep turele, am dat la o parte jucăriile copiilor, colacii de salvare și cele două saltele pneumatice.
Tăcerea apei mi-a golit mintea, nervii au început să mi se liniștească
datorită înotului rapid, m-am epuizat prin efort fizic, nu aveam altceva ca să compensez lipsurile și să nu mai am noțiunea timpului. Fiecare minut de când venisem mi se părea echivalentul unei ore. Începutul unei crampe a iradiat în coapsa mea, ceea ce m-a nedumerit pentru că mai aveam nevoie de timp ca să mă liniștesc; a trebuit totuși să mă duc la marginea piscinei ca să mă întind în apă. Niște aplauze au răsunat în spatele meu, am întors repede capul, scoțându-mi ochelarii. Stăteau aliniați în fața piscinei. De cât timp erau acolo?
― Ești un adevărat papuc zburător! a strigat cumnatul meu.
― Trebuie să fie reconfortant, a adăugat Jeanne.
