Le-am zâmbit sincer, am ieșit din apă și m-am dus să-mi verific telefonul, aflat la adăpost în husa lui etanșă. Tot niciun răspuns de la Bertrand. Zâmbetul mi s-a șters.
― Mă duc să fac duș.
Am ieșit din camera mea doar când am auzit zgomote în bucătărie; prea târziu pentru o mână de ajutor, cina era gata și masa pusă. Am înghițit două guri din paharul cu vin rosé pe care Cédric mi l-a servit și trei îmbucături din ghiveciul făcut de Alice. Aș fi vrut să-l savurez: imposibil. Nu aveam decât amintirile care să-mi spună
că era delicios, cu legumele sale coapte la soare. Nu mai aveam poftă de nimic și pentru nimic. Nesuportând să-i văd întârziind la masă, m-am ocupat de vase și mi-am liniștit nervii făcând treabă
prin bucătărie. Două zile de când începuse „vacanța“ și deja, după
părerea mea, arăta ca o cocină de porci. Dar am fost repede oprită
din elanul meu de către Alice și Jeanne, care mi-au spus că deja cei mici erau în pat și aspiratorul nu era recomandat când dormeau.
Uitasem de ei. Consecința a fost imediată: m-am dus să mă culc, deși știam prea bine că nu voi închide un ochi toată noaptea. Nu mă
înșelam; m-am sucit și m-am învârtit sub cearșaf, mi-era cald, apoi
frig, noaptea adâncă mă deranja și neliniștea mă sufoca. Liniștea apăsătoare lăsa să se audă zgomote de animale care îmi făceau pielea ca de găină. Cum am închis pleoapele, nu mai știam unde eram, nici de ce mă aflam acolo. Nu voi rezista trei săptămâni în ritmul ăsta, fără să vorbesc, fără să muncesc, fără o conexiune la internet demnă de acest nume, fără să negociez, fără să interpretez, cu gălăgia neîncetată a copiilor, glumele băieților, veselia surorii mele, fericirea lor, relaxarea lor, viața lor… M-am ridicat dintr-un salt în capul oaselor, cu inima bătându-mi tare, mușchii încordați.
Locul meu nu era aici, era la agenție. Nu degeaba nu îmi mai luasem concediu de patru ani, nu mai suportam să nu fac nimic, să
nu fiu în acțiune. M-am hotărât: mă voi întoarce la Paris cât mai curând posibil. La sfârșitul săptămânii, întoarcerea acasă. Nimeni nu mă va împiedica. Intram în rezistență.
A doua zi, mi-am petrecut dimineața discret. Ascunsă în spatele ecranului, am consultat mersul trenurilor și am căutat o mașină de închiriat ca să ajung la gară fără să cer nimic nimănui. Absorbită de micul meu proiect de a-mi face bagajul, tărăboiul copiilor și al băieților aproape că nu m-a deranjat. Numai că după-amiază am înțeles foarte repede că nu-mi voi putea pune imediat în aplicare planul.
― Ia-ți cardul, mergem la shopping! m-a anunțat veselă Jeanne.
Ce înseamnă asta?
― N-am chef! Lasă-mă-n pace!
― Îți închipui că ai de ales! Ți-ai luat la tine pantofii sport?
― Da.
― Pune-ți-i, coborâm pe jos în sat.
Un sfert de oră mai târziu, îi lăsam pe băieți și pe copii acasă. Am rămas fără glas cât a ținut drumul, ascultându-le cum îmi expuneau obiectivul acestui shopping: să-mi schimbe garderoba. Era de neconceput să rămân îmbrăcată în ținutele de serviciu tot concediul. Aveau o idee fixă cu hainele mele! Nu! De fapt, ceea ce voiau ele astăzi era să mă dezbrace! Având o vagă idee de
conținutul contului meu bancar, plecau de la premisa că puteam să-mi fac plăcerea în magazinele din Lourmarin, nu întotdeauna renumite pentru afacerile bune. Pe drum, Alice și Jeanne mă
flancau, ținându-mă fiecare de braț. Parcă le-ar fi fost frică să n-o iau la fugă. În pofida ideii mai mult decât tentante de a fugi, nu aveam să fac asta; dorința mea de a le face pe plac era mai puternică și, de altfel, eu eram prima surprinsă de acest lucru. Ele știau unde mergem și, în cazul în care aș fi dorit, n-aș fi putut să mă opresc ca să încep să hoinăresc pe străduțele satului. Alice saluta în stânga și-n dreapta, cunoștea pe toată lumea. Sau aproape, nu pierduse pe nimeni din vedere, din copilăria și adolescența noastră.
― Am reperat locul ieri, mi-a spus Jeanne.
― Iat-o! a exclamat sora mea arătând o negustoreasă.
Vedeam deja tabloul! Trebuia să fie fosta pariziancă naivă care voise să se retragă la țară! O să-i arăt eu ce înseamnă să fii pariziancă!
― Vă așteptam! Yaël! Ce plăcere să te revăd! m-a întâmpinat ea cu un accent foarte, foarte cântat.
Ah, avusesem limba otrăvită. M-a pupat pe obraz și m-a invitat să intru în magazin. Femeia era numai lapte și miere, cu o rochie albastră drăguță, accesorizată cu un colier din argint. Căzusem într-o afurisită de capcană!
― Du-te în cabină! mi-a ordonat Jeanne. Ne ocupăm noi de tot!
Timp de aproape două ore, m-am lăsat în voia lor încercând totul: rochii, fuste, șorturi, tricouri fără mâneci… Un al doilea negustor s-a alăturat petrecerii aducând sandale și balerini. Tot îmbrăcându-mă și dezbrăcându-mă transpirasem, mi-era sete, m-am plâns de asta când am ieșit din cabină înfășurată într-o rochie ușoară, destul de strânsă pe corp, înflorată și cu bretele fine.
― Alice, ai o sticlă de apă?
― Am ceva mai bun.
A făcut un schimb de semne cu negustoreasa și a dispărut în stradă. Jeanne s-a postat în spatele meu.
― Cât timp sora ta face ce are de făcut, spune-mi ce părere ai de
asta?M-am uitat la imaginea pe care mi-o arăta oglinda; era fața mea, era corpul meu și totuși… de atât de mult timp nu mai purtam decât negru, bleumarin sau gri! Uniforma îmi dădea un sentiment de putere, de siguranță. Acum mă simțeam fragilă, vulnerabilă, expusă
și nu prea sigură pe mine. Imposibil să mă țin dreaptă. Fără să știe, fetele mă trimiteau înapoi în adolescență; perioada minunată când nu știm ce să facem cu corpul nostru, unde să-l ascundem, unde greșim. Alice s-a întors însoțită de un chelner care ducea o tavă cu pahare cu picior și o sticlă de vin alb.
― Voiam doar apă! i-am spus supărată.
― Este ora 17:30, ora aperitivului. Și încă o dată, nu ai de ales!
― Soții voștri au o foarte proastă influență asupra voastră!
Ele au izbucnit în râs și, fără să-mi dau seama, le-am urmat exemplul și mi-am băut paharul, vinul era delicios, gustul răcoros și fructat mi-a trezit amintiri și mi-a arătat proveniența lui, era un Château-Fontvert. Înainte, când încă veneam, îl însoțeam mereu pe tata când refăcea rezervele de vin pentru domeniu. Acest puseu de bună-dispoziție s-a risipit cu viteza luminii când sora mea mi-a vârât sub nas o chestie micuță, spre care am arătat cu degetul. Drept răspuns, mi-a adresat un zâmbet sadic.
― Serios vorbind, costumul tău de baie, nu se poate așa ceva, mi-a explicat Jeanne.