Am crezut c-o să-mi sară la gât, o dădusem în bară. Și, ca să fie și mai rău, m-am chircit și mi-am lăsat capul în piept frământându-mi mâinile nervoasă.
― În niciun caz! N-ai înțeles nimic din ce ți-am spus!
S-o văd pe Alice enervându-se astfel era rarisim și îmi făcea inima să se strângă. Ea nu ridica niciodată vocea la mine. S-a oprit brusc și m-a privit din cap până-n picioare, avea obrajii roșii, semn evident că oala sub presiune era gata să explodeze.
― Ești strălucită când vine vorba de muncă, dar în privința raporturilor umane ești zero! Noi te iubim! Lasă nenorocitul ăla de telefon și trăiește!
Brațele mi-au căzut moi, Alice și-a dus mâna la frunte, exasperată.
― Uite cum mă faci să vorbesc urât! Și știi că detest să fiu astfel!
Dacă ții cât de puțin la sănătatea mintală a surorii tale mai mari, și subliniez „mai mari“, reacționează! Acum, să mergem!
O, da, în privința asta era sora mai mare, fără nicio îndoială. Iar eu eram fetița cea mică. A luat-o înainte, am urmat-o, revăzând în minte iar și iar scena, realizând până la ce punct eram o povară
pentru toți, comportându-mă în felul acesta. Ce să fac? Alice avea dreptate, nu mai știam să mă port normal cu alții în afară de Bertrand, colegii sau clienții mei. Ba mai mult, îi consideram pe colegi o cantitate neglijabilă și bine făceau că mă detestau. Sosirea la Mica Floare a marcat incapacitatea mea de a mă bucura, ca și cum nu aș fi avut nicio legitimitate să mă alătur râsetelor lor, plecând de la principiul că nu mai aveam loc printre ei, căci ei trăiau într-o lume care-mi era de-acum inaccesibilă. Oricum, imediat ce încercam să fiu ca ei, greșeam complet. Léa, nepoata mea, îmi dovedea asta fugind de mine. Atitudinea mea serioasă îi speria pe copii. Adrien și Cédric îl aruncaseră pe Marc în apă complet îmbrăcat, imediat ce acesta coborâse din mașină, nici portiera nu apucase s-o închidă. Toată lumea râdea, eu n-am reușit decât să
schițez un zâmbet forțat. Și, privindu-i, mi-am spus că Marc se întorsese în viețile noastre la momentul potrivit, lua locul pe care eu îl lăsasem gol de ani de zile. Numai că asta nu era deloc de ajuns pentru sora mea. Mă voia acolo, prezentă, la locul meu.
― Pregătiți aperitivul, le-a cerut Jeanne băieților. Între timp, noi
ne ocupăm de copii.
Fără a uita să-mi arunce o privire, Alice i-a luat pe Marius și pe Léa și s-a dus în casă, însoțită de Jeanne și de Emma. Am profitat că
scăpasem de supravegherea ei, ca să-mi scot telefonul din buzunar, și m-am așezat pe zidul scund care înconjura terasa. Să verific încă o dată și să tot verific. Și încă o dată, tot nimic. Niciun mail, niciun apel.― Yaël!
Era Marc. Ceilalți îl lăsaseră în sfârșit să iasă din apă. Era într-un hal fără de hal, cu apa șiroind pe el, jeanșii și cămașa lipite de piele.
― N-am putut să mă ocup de sacoșele tale, după cum vezi. Vino să le iei, n-aș vrea să stric ceva.
Am sărit de pe zid și l-am urmat până la mașină. Mi-am luat lucrurile și mă pregăteam să mă întorc, când l-am văzut luptându-se cu geanta lui de voiaj, pe care am recunoscut-o de la prima privire: era aceeași pe care o avea în urmă cu zece ani, o geantă mare de piele maro, extrem de uzată, ale cărei curele de altfel fuseseră
reparate de nenumărate ori.
― Vrei un prosop?
― Încerc cu disperare să iau unul din geantă, fără să distrug totul! mi-a zis râzând.
M-am apropiat și i-am aruncat o privire interogativă. Înainte, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să-i cer permisiunea de a-i scotoci printre lucruri, aș fi făcut-o fără să stau pe gânduri. Era departe vremea aceea!
― Pot?
Mi-a zâmbit. În mai puțin de două secunde, am simțit textura absorbantă printre celelalte lucruri și i-am dat prosopul. S-a șters pe față.― Baia e ocupată, nu-i așa?
― Da. O să fie o vreme, cu copiii și fetele.
― Nu e grav, aștept.
L-am lăsat acolo, neștiind ce altceva să-i spun.
După ce mi-am aranjat noile haine în comoda din camera mea, m-am dus la bucătărie unde am pregătit o tavă cu farfuriile pentru cină, fără să uit de mâncarea pentru copii. Am vrut să duc totul pe terasă, dar am încremenit în prag. Cei trei băieți beau un pahar în jurul mesei și nu mi-au remarcat prezența în spatele lor. Marc, încă
în jeanșii uzi, își scosese cămașa și bascheții. Cédric și Adrien se interesau de moralul său:
― E-n regulă? N-a fost prea greu ieri?
Iată ce aș fi putut să-l întreb! Nici măcar nu-mi trecuse prin cap.
Ce dobitoacă! Și-a trecut mâna prin părul scurt și s-a prăbușit pe scaunul din plastic. Apoi le-a adresat o privire amară și un zâmbet trist:― A, nu… atmosfera a fost bună! Ăsta e avantajul când nu te cerți… Oricum, nu puteam să fac nimic ca s-o rețin. Asta e, o să
treacă… Dar, mă rog… așteptam altceva de la viața mea… Voi amândoi aveți noroc, știți rețeta cu care să vă faceți soțiile fericite.
A oftat privind în depărtare. Ceea ce am hotărât să fac îmi cerea un efort supraomenesc, dar era un mijloc de a dovedi că mă
străduiam.
― Marc, i-am întrerupt ieșind din ascunzătoarea mea și apropiindu-mă de ei. Camera mea are baie, du-te dacă vrei.
― Ești sigură? Nu mă deranjează să aștept.
― Ai fi prost să refuzi! a răcnit Adrien.
― Dacă-ți spun, am insistat.
Era în interesul lui să se hotărască repede, pentru că începeam deja să regret propunerea pe care i-o făcusem. Și după aceea a fost prea târziu, Marc s-a ridicat în picioare, și-a luat geanta de voiaj și a intrat în camera mea pe ușa de sticlă.
― Mulțumesc! mi-a spus înainte să se facă nevăzut.
