― Dacă ești supărată din cauza mobilului, nu te îngrijora. O să
facem turul satelor ca să-ți găsim altul, îl plătesc eu.
Tot corpul a început să-mi tremure, de parcă aș fi ieșit dintr-o apă înghețată. Inima mi-a luat-o la goană. Furia creștea în mine, necontrolată, devorantă, am avut nevoie de aer, l-am împins violent pe Marc și m-am dat jos din mașină. Am început să merg pe marginea acelui drum departamental, agitată, strângând în mână
resturile telefonului, ecranul spart rănindu-mă în palmă, dar fără să
am vreo reacție. Chiar și corpul îmi era anesteziat de lucrul acesta.
M-am oprit brusc și am deschis palma. O ultimă urmă de dependență m-a făcut să iau cartela SIM, strivită, ca s-o strecor în buzunar. Și după aceea, am aruncat resturile cu toată puterea, cât mai departe posibil pe șosea, mușcându-mi pumnul ca să nu urlu. A venit un camion, a trecut peste ele și a împrăștiat în toate părțile ceea ce mai rămăsese din telefonul meu.
― Vino mai încoace, mi-a cerut Marc, îndepărtându-mă de carosabil. E o prostie!
M-a tras de umeri și m-a întors cu fața la el, eu tremuram, ținându-mi capul plecat. Până la urmă am ridicat ochii, el m-a privit fără animozitate și reproș.
― Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă…, am început să repet fără
întrerupere.
Și atunci am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
― Hai, plângi cât vrei, descarcă-te!
M-a strâns la piept și am putut să plâng în voie, cu mâinile agățate de cămașa lui. Nu știam de ce plâng, dar scăpam de o
greutate. Asta a durat ceva timp, fără ca Marc să încerce să mă
îndepărteze de el. Și după aceea, după un timp indefinit, hohotele mele s-au rărit.
― Mulțumesc pentru adrenalină, aveam nevoie, mi-a șoptit.
M-am desprins de el, mi-a zâmbit și mi-a trecut o mână peste obraji ca să-mi șteargă lacrimile.
― În mașină?
Am dat din cap, incapabilă încă să vorbesc.
― Voiam să ne petrecem ziua la L’Isle-sur-la-Sorgue. Spune-mi dacă preferi să ne întoarcem.
― Mergem, i-am răspuns cu vocea răgușită.
― Am plecat.
4 Medicament recomandat pentru tratarea durerilor ușoare și moderate și/sau a stărilor febrile. ( N.t.)
7
Nemaiștiind cât este ceasul, nu aveam idee cât timp trecuse până când am ajuns la L’Isle-sur-la-Sorgue. Priveam drumul pe geam fără să vorbesc, respirând efluviile de motor încălzit și de piele, având impresia că mă aflu la nivelul solului, atât de joasă era mașina. Marc a știut exact unde să ne oprim. A oprit mașina într-o parcare, chiar în spatele pieței centrale. Docilă, l-am urmat, fără să
spun sau să întreb nimic, suportând căldura înăbușitoare fără să mă
plâng. El părea să fi uitat incidentul. În ce mă privește, eram încă
uluită de comportamentul meu, de ceea ce descoperisem în mine.
În ce mă transformasem? Într-o femeie insensibilă, irațională, gata să arunce totul în aer pentru un telefon, toate astea ca să-i scrie un mail șefului. Teama retrospectivă pentru ce ar fi putut să ni se întâmple, să i se întâmple lui Marc, din vina mea, mă rodea. Nu voiam decât un lucru: să mă îngrop undeva ca să fiu uitată.
― Cafea și croasanți pentru început! m-a anunțat el vesel.
Cum putea să fie așa cu mine, după tot ce făcusem cu puțin timp înainte? S-a instalat la prima terasă care ne-a ieșit în cale și a făcut comanda rulându-și o țigară. Am fost serviți rapid, dar eu am împins farfuria cu croasantul. Nu mi-era foame.
― Vin aici o dată pe an, mi-a spus între două înghițituri. Pe vremea aceea, de altfel…
― Da?
― Adu-mi aminte, Yaël, tu ești cea care își petrecea toate vacanțele în regiune? a râs el. Aici suntem acasă la negustorii de vechituri! Și în acest moment e târgul internațional.
― Într-adevăr… dar dacă vii aici în fiecare an, nu ai avut niciodată chef să treci pe la Mica Floare?
― Cum poți să-mi pui o asemenea întrebare?
― Iartă-mă!
― Nu te mai scuza, prostuțo. Ai dreptul să pui această întrebare!
Știu că nu mă crezi… dar nu v-am uitat niciodată.
― Să nu mai vorbim despre asta, Marc, te rog.
