Marc m-a privit fericit:
― Nu te-ai plictisit? Serios? s-a neliniștit el încă o dată.
― Nu. Și nu a durat chiar atât de mult, cât e ceasul? Eu habar n-am, fără tel…
― E aproape ora 15:00.
Am rămas mută. Era pur și simplu inimaginabil, aș fi pariat că
abia era ora 12:00. De fapt, eram în mijlocul după-amiezii. Ziua mea nu era jalonată de nimic, mă lăsam dusă de Marc, fără să gândesc. Și cum e fără ceas? E bine, nu?
L-am privit uimită, incapabilă să-i răspund la întrebare.
― Ce ciudat pentru mine, am șoptit. Privirea mi-a căzut pe încheietura mâinii lui. Zici tu așa, dar ai ceas! Și ce ceas!
Ochii i-au strălucit de încântare.
― Vezi, încă o vechitură! Spontan, l-am prins de încheietura mâinii peste masă, ca să văd ceasul mai de aproape: un Jaeger-LeCoultre.
― Este un Memovox, mi-a spus. Datează din 1950.
― Nu se mai fabrică așa ceva! Porsche, Jaeger! E rentabil magazinul de vechituri!
Și-a retras brațul, pe care încă i-l țineam. Fața i s-a încordat, se vedea că remarca mea îl șocase. Spusesem o mare prostie.
― Nu prețul îi dă valoarea, ci mai degrabă parcursul și felul cum am făcut rost de el.
Sorbindu-și berea, mi-a spus povestea ceasului. Bunicul lui îl urmărise timp de ani, era unul dintre primele Memovox cu întoarcere manuală, și până la urmă îl obținuse. Băiețel fiind, Marc era obsedat de ceasul lui Abuelo, singura dată când și-a luat o
„bătaie“ a fost când a îndrăznit să se atingă de el. Acest eveniment a marcat apariția respectului lui pentru lucrurile frumoase. Abuelo a
început după aceea să-l ia cu el dintr-un magazin de antichități într-altul sau în piețele de vechituri din Saint-Ouen, când el și părinții lui veneau în weekend la Paris. De aici „vânătoarea de comori“, piețele de vechituri erau terenul lor de joacă, acolo îi așteptau provocări.
Astfel, bunicul îi transmisese pasiunea lui. Odată, la întoarcerea din călătorie, găsise Memovox-ul pe noptirea din camera lui.
― De-atunci, nu-l mai dau jos de la mână, a încheiat el.
― Mai funcționează, după baia ta forțată?
― Am avut o inspirație de geniu. Când i-am văzut pe Adrien și pe Cédric venind înspre mașină, l-am scos și l-am pus în torpedou!
Abuelo m-ar omorî dacă l-aș pierde!
― Și pentru tine ar fi la fel de rău?
― Da, cred că este lucrul la care țin cel mai mult.
L-a întors.
― Totuși nu mai este practic! am remarcat eu.
― Ce dacă, asta-l face încă și mai frumos.
Marc era complet detașat de latura practică, singura care conta pentru el era dimensiunea afectivă și sentimentală a lucrurilor. Asta mi se părea complet aiuritor și atât de departe de ceea ce trăiam eu zi de zi… Ospătarul ne-a întrerupt, aducându-ne mâncarea. Cum a dispărut, Marc a luat farfuria cu cartofi prăjiți și mi-a dat-o.
― N-am comandat asta.
― E pentru tine, mi-a spus cu zâmbetul pe buze.
― Nu mi-e foame, nu insista.
Cu toate acestea, a împins farfuria spre mine. Eu am împins-o spre el. A oprit-o. Ne-am sfidat din priviri.
― Tu crezi că n-am văzut nimic! N-ai mâncat nimic aseară, n-ai mâncat nimic de dimineață. Și nu salata o să te hrănească. Mănâncă
un cartof prăjit, ești bine, nu-ți fie teamă că te îngrași.
Umerii mi-au căzut. Mă săturasem să mă justific pentru orice.
― Nu asta-i problema. De mai bine de-o săptămână nu mai pot să înghit nimic.
― O săptămână, nu-ți bate joc de mine! Nici măcar o dată nu te-am văzut mâncând normal. Știi cum se spune: pofta vine mâncând.
Încearcă să te forțezi, tre…
― OK! În regulă! Dă-mi-l!
Am luat un cartof pai și am mușcat din el, ca să nu mă mai bată