Urechile mele s-au trezit la zgomotul motorului; pufăia, mormăia. Simțurile îmi erau mai ascuțite decât cu câteva ore mai devreme. A ieșit cu prudență din oraș, înainte să apese pe accelerator și să mărească viteza. Grație șofatului său ușor și destins, uitam puterea „bătrânei doamne“, cum îi spunea el.
― Și modernitatea, GPS-ul? l-am tachinat eu. Astea nu-ți spun nimic?
― Prefer să mă pierd și să nu las nicio urmă.
Exact pe dos decât mine. Trebuie să fie odihnitor sătrăiești așa.
Când am văzut că ne îndreptăm spre Bonnieux, am știut că abia dacă mai rămânea o jumătate de oră de drum. Nu voiam să mă
întorc, să răspund la întrebările unora și altora, să revin la realitate, să mă confrunt cu imaginea pe care o aveau despre mine. Marc părea să nu mă judece, fusese mereu așa și asta nu se schimbase, eram din ce în ce mai conștientă de acest lucru. Cu el, eram apărată
de zbuciumul meu, de obsesiile și de grijile mele, aveam impresia că sunt liberă în această mașină care mirosea a benzină și care huruia. Totuși, ziua aceasta fusese ocazia de a pune degetul pe rană: vidul intersideral din viața mea. Am oftat întorcându-mă la observarea străzii; peisajele acestea pe care le cunoșteam de copil, pe care le adoram, care făceau parte din mine și pe care le uitasem.
Ce mi se întâmplase de devenisem astfel? Un nou panou mi-a atras
atenția.
― Marc, spune-mi, te grăbești să te întorci?
― Nu mă grăbesc să fac nimic. De ce?
― Ia-o la dreapta la următorea intersecție, spre Lacoste. O să-i facem o vizită Marchizului de Sade. Din înaltul castelului, este una dintre cele mai frumoase priveliști ale regiunii, ai să vezi.
A apăsat pe accelerator și mașina a gonit. Când a intrat pe drumul sinuos din pădure, alternam între umbră și lumină. Calmul învăluitor și misterios din Lacoste îmi plăcuse întotdeauna, chiar de copilă, când nu-l cunoșteam pe Marchiz. Am înțeles mult mai târziu expresiile în același timp stânjenite și amuzate ale părinților mei când ceream și chiar băteam din picior, ca să merg la castelul în ruine. I-am propus lui Marc să oprească într-o mică parcare din apropierea primăriei.
― O să mergem puțin pe jos! l-am prevenit dându-mă jos din mașină.
― Tu ești ghidul!
Am pornit înainte, străduindu-mă să nu merg prea repede. M-am simțit imediat bine în sandalele mele, având impresia că merg ca pe roate și în contact cu pământul gol. Am încercat să profit de asta ca să hoinăresc pe străduțele pietruite, printre construcții vechi.
Și apoi a venit momentul să începem ascensiunea pe drumul de pietriș care trecea printre ruinele nerestaurate ale castelului. Razele soarelui apunând nu mai treceau pe deasupra bucăților de zid încă
în picioare, nu ne mai loveau, răcoarea era odihnitoare. Marc mă
urma fără să vorbească și, din când în când, mă întorceam spre el; mergea cu mâinile în buzunare, cu ochelarii pe nas, privind totul în jurul său. Am ajuns prima sus și l-am așteptat.
― Câtă liniște! a șoptit. Ce-i asta?
Privea peste umărul meu sculptura în fier Mâinile care binecuvântează.
― Este absolut fascinant!
A traversat esplanada ca să vadă mai de aproape, a trecut pe sub brațele uriașe deschise către lume și chiar de la depărtare am putut
să-i zăresc zâmbetul. În ce mă privește, mi-am făcut timp să
contemplu castelul și profilul Marchizului care încadra poarta de la intrare. M-am așezat în cele din urmă pe un zid mai mic, cu picioarele atârnându-mi în golul de deasupra șanțurilor cu apă care înconjurau castelul și am privit masivul Luberon și muntele Ventoux. Mușchii mă dureau din cauza tensiunii pe care le-o impuneam de săptămâni. Mi-am lăsat umerii să cadă respirând profund, mirosea a cald, natura și greierii — de-acum tăcuți — ne lăsau în pace. Câteva minute mai târziu, Marc a venit lângă mine, s-a așezat în același mod și a respirat adânc.
― După ce alergi? m-a întrebat după un moment.
― Dar tu? i-am replicat fără să-l privesc.
― Îți voi răspunde după aceea… Ai reușit să mă faci să vorbesc și astăzi, iar tu, să nu-mi spui nimic. Așa că repet întrebarea: după ce alergi, ce urmărești cu munca ta și cu toate astea?
Am oftat. Nu mai puteam și nu mai voiam să lupt.
― La drept vorbind, nu știu… reușita poate, încerc să fiu cea mai bună și să nu dezamăgesc. Cu anii, am descoperit că nu suportam eșecul. Vreau mereu mai mult…
― A, bun!
M-am întors spre el, era într-adevăr surprins.
― Înainte nu erai așa… mi te amintesc, făceai doar strictul necesar ca să treci examenele…
― Este adevărat, chiar și în privința serviciului, n-am făcut nimic anume ca să-l obțin… Am vrut să-i dovedesc lui Bertrand că
avusese dreptate să mă angajeze. Am început prin clasificarea de dosare și el m-a învățat meseria de interpret. Am muncit mult, dar am reușit…
Pentru a doua oară în scurt timp, amintirile primelor mele luni în agenție ieșeau la suprafață. Marc s-a încruntat, neîncetând să mă
privească. Apoi, s-a dat puțin înapoi, după care a privit în depărtare.
― Tipul ăsta, șeful tău, probabil a văzut el bine că ești talentată, altfel nu ai mai fi astăzi acolo…
― Cu siguranță. Pe măsură ce a trecut timpul, am avut tot mai
multe lucruri de făcut și mai multe responsabilități. În timp, am prins gustul adrenalinei muncii, a contractelor, a victoriilor. Nu sunt două zile la fel… Am avut până la urmă biroul cel mai apropiat de cel al șefului și țin cu dinții de locul meu.
