A izbucnit în râs.
― Nu există nimic mai rău decât un leneș care se apucă să
muncească! De-aia n-am încercat niciodată! Aș fi prea bun!
Gluma lui ne-a făcut să râdem câteva secunde, apoi a redevenit serios:
― Dar, Yaël, e ceva ce nu înțeleg.
― Te ascult.
M-a privit fix:
― Repet, nu erai așa înainte. Vreau să spun, nu te auzeai decât tu, aveai gura mare, râdeai tot timpul, luai totul în glumă… Iar astăzi, te ascunzi, faci totul ca să fii uitată într-un colțișor… Am impresia că ți-e frică de tot.
Aceasta era cu adevărat imaginea pe care o avea despre mine? I-am evitat privirea. Fata despre care îmi vorbea era de acum o străină pentru mine. Ca și cum aș fi ascuns-o pe cea care aș fi putut să fiu într-o altă viață.
― Nu era să rămân o eternă studentă, Marc, i-am răspuns, cu o jumătate de zâmbet. Am devenit adult, poate că nu este chiar atât de complicat…
― Dacă zici tu… dar ești obligată să sacrifici totul ca să ai slujba asta?― Am apucat-o pe drumul ăsta fără să-mi dau seama. Îmi place… m-am prins în joc… Îmi ador slujba. Îmi place să fiu presată, copleșită de muncă, solicitată, conectată… asta îmi permite să
respir.
― De ce ai nevoie de asta? Să alergi tot timpul? Ce urmărești?
Am zgâriat puțin mușchiul uscat de pe piatră.
― Nimic… nu urmăresc nimic… Și, știi, șeful meu se gândește să-mi propună să-i fiu asociat.
― Dacă înțeleg bine, asta e toată viața ta?
― Poate… De fapt, nu am altceva… nu mai știu, în realitate…
dacă nu mai am slujba, mă prăbușesc, cred… sunt un pic pierdută, în privința asta.
Adevărul spuselor mele m-a șocat, nu mai știam… Gândindu-mă
din nou la ce îmi spusese Alice cu câteva zile în urmă și la ce făcusem chiar în dimineața aceea din cauza telefonului, începeam să-mi spun că trebuia poate să reconsider două, trei lucruri din viața mea. Dar care? Cum? Oare nu existam decât prin munca mea? Nu voisem niciodată să-i ascult pe ceilalți, întrebările lor, părerile lor despre viața mea. Era așa de mult timp de când mă luptam cu discursurile lor… Mă închisesem în fața a tot ce putea să-mi pună în pericol echilibrul, tot ce mi se părea deodată foarte fragil. Într-un fel, Marc nu mă mai cunoștea și în atât de puțin timp mersese dincolo de ceea ce sora și prietenii mei îmi tot repetau. Poate toți, în felul lor, mă văzuseră în adevărata lumină, pe mine și ceea ce eu nu vedeam în viața mea? M-am simțit deodată obosită, obosită înainte de întrebările acestea pe care va trebui să mi le pun într-o zi.
― Dar tu, Marc?
― Eu… nu alerg după nimic. A privit cerul câteva clipe și a oftat.
Știu ce vreau și, plecând de la asta, totul merge bine. Puțin contează, până la urmă, dacă obțin sau nu ce aștept de la viață. Principalul este să-mi păstrez linia de conduită, să rămân mereu fidel principiilor mele. Nu putem ști ce o să ni se întâmple de pe o zi pe alta. Acești ultimi ani sunt dovada. Sunt împăcat cu mine însumi și asta e tot ce contează. M-a privit fix: N-a fost zi în care să nu mă
gândesc la voi…
Am deschis gura, gata să-l întrerup. El a anticipat și a ridicat mâna ca să mă facă să tac.
― Lasă-mă să termin, te rog.
Am dat din cap, oftând.
― Mulțumesc, mi-a spus zâmbindu-mi. Știu, n-am făcut nimic ca să vă regăsesc… pentru că am plecat de la ideea că făcusem o măgărie, poate una dintre cele mai mari din viața mea, părăsindu-vă astfel. Nu-mi mai rămânea decât un lucru de făcut, să-mi asum
faptul că vă pierdusem din vina mea… și asta am și făcut. Poate că ți se pare ciudat, prostesc, dar așa sunt. Am știut întotdeauna că vă
făcusem rău și sunt și mai conștient de asta din ziua în care ai apărut în magazin și mi-ai aruncat adevărul în față. Nu mi-o voi ierta niciodată. Dacă m-ați fi uitat, complet și definitiv, aș fi avut ce meritam. Nu m-aș fi supărat pe tine dacă nu m-ai mai fi sunat niciodată.
Privirea lui, expresia feței oglindeau sinceritate. Tocmai îmi spunea că nu trăsese o linie peste noi, dar că se pedepsea pe el pentru greșelile trecute.
― Să reiau legătura cu voi era un vis pe care nu mi-aș fi permis niciodată să-l am. Și cu toate acestea, iată-ne astăzi. De aceea, după
părerea mea, nu folosește la nimic să anticipezi. Mă las purtat de viață, căci se poate întâmpla orice. Asta am învățat cu timpul. Uite, când eram studenți, dacă unul dintre noi era mai puțin înclinat spre aventură, eu eram ăla, nu eram cu adevărat un aventurier… și totuși am făcut-o. Inconștient, într-un fel fugeam de moștenirea lui Abuelo, de frică. De aceea nu știați de magazinul de vechituri și nu vorbeam despre el pe vremea aceea. Și vezi, până la urmă mi-a explodat în față. Astăzi eu sunt cel care se ocupă de magazin, pentru că vreau. Sunt cel mai fericit dintre oameni.
Avea un aer atât de împăcat! Privirea lucidă pe care o avea asupra vieții lui stătea mărturie unei maturități impresionante.
Marc devenise un bărbat integru cu el însuși, care inspira încredere, care liniștea. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că va deveni atât de puternic.
― Bagă de seamă, Yaël, nu spun că este soluția pentru orice.
Câteodată este o prostie să nu anticipezi nimic.
― De ce spui asta?
A zâmbit trist și a privit în depărtare.
― Divorțul meu… nu făcea parte din proiectele și aspirațiile mele…
