― Ce s-a întâmplat?
― E destul de simplu. N-am vrut să văd venind lovitura. Am
închis ochii la viața noastră de cuplu; plecam pe două căi diferite, dar nu voiam să cred. La urma urmei, probabil că nu mai era mare lucru între noi… Eu sunt bine așezat, cu magazinul. Îi vorbeam adesea lui Juliette despre ideea de a întemeia o familie. Vreau copii, poate părea prostesc, dar așa e. Cu ea, asta ar fi fost de ajuns pentru fericirea mea. Doar că este o femeie fără astâmpăr, o călătoare ce nu stă locului și am știut asta mereu… A rămas cinci ani la Paris, ceea ce este un record, ca să-mi facă pe plac, cred… Într-o seară, când mă întorceam acasă, i-am văzut rucsacul la intrare… mi-a mărturisit ce avea pe inimă de luni de zile, nu-i mai eram de ajuns, nu știusem să-i trezesc dorința de rămâne cu mine, nu mai putea să
trăiască viața pe care i-o propuneam… era deja prea târziu, nu mai puteam să fac nimic, așa că ne-am spus la revedere și drum bun… A făcut o oprire în Franța săptămâna asta pentru divorț… m-a amuzat să văd că este mult mai fericită fără mine decât cu mine.
Accepta asta cu calm și detașare. Îl admiram, mă uimea. Îi admiram de asemenea felul spontan de a se destăinui fără să se cruțe, recunoscându-și greșelile.
― Și cum suporți asta?
― Nu prea grozav, la început… mult mai bine de când tu ai apărut din senin și faceți cu toții din nou parte din viața mea. Mi-a zâmbit larg și s-a ridicat încălecând peste zid: Ne întoarcem? mi-a propus întinzându-mi mâna ca să mă ajute să sar.
Am coborât din Porsche ca să deschid poarta la Mica Floare.
Marc a mers încet, apoi a oprit. După ce a coborât și el, m-am alăturat lui. Am rămas lângă el, nemișcată, foarte aproape, savuram izolarea în care ne aflaserăm toată ziua. Nu spunea nici el nimic. Și liniștea a fost întreruptă. Am oftat și am închis ochii câteva clipe.
― Unde-ați fost? a urlat Alice alergând spre noi, complet înnebunită.
― La L’Isle-sur-la-Sorgue, a răspuns Marc calm.
― Am încercat să te sun de zece ori! a continuat sora mea. De ce n-ai răspuns? Stai mereu agățată de telefon!
― Mobilul ei a căzut în Sorgue, a mințit Marc. Și pe-al meu nu-l aveam la mine.
Alice a încremenit, ceilalți s-au uitat la mine, stupefiați.
― Cum?
― Oh… dintr-o prostie… Îmi verificam mail-urile mergând, am călcat pe o piatră și… și… bâldâbâc!
― Yaël, vrei să ne spui că ai stat toată ziua fără telefon? Și că
încă trăiești?! E o glumă la camera ascunsă, a zbierat Adrien.
― Marc, spune-ne adevărul, a cerut Jeanne. Că a făcut o criză de nervi, că s-a tăvălit pe jos, că a alergat ca o nebună prin tot orașul ca să-și cumpere altul într-un minut.
― Nici pomeneală! Ea…
― Stop! am urlat băgându-mă în mijlocul lor, cu brațele în aer.
M-am săturat! Încetați să mai vorbiți despre mine ca și cum aș fi bolnavă. Vă amuză, știu că o merit… dar putem să schimbăm subiectul?
Marc a zâmbit mai întâi, apoi a lăsat capul în jos. Adrien a venit și m-a luat de umeri ca să mă ducă spre terasă.
― Asta merită un pahar! Copiii s-au culcat, e perfect. Noaptea e a noastră. M-a luat strâns de ceafă și m-a sărutat pe păr. E super!
Am renunțat să mai împrumut telefonul lui Alice ca să-mi văd mail-urile, refuzând să le stric bucuria. Masa era deja pusă, nu ne așteptau decât pe noi. Nimic uluitor când te gândești că era trecut de ora 21:00. Toată lumea a ciocnit, eu am băut câteva înghițituri din vinul rosé, și chiar cu plăcere. Ca și cum papilele mele gustative erau din nou în stare să-i aprecieze savoarea. Alice a venit și s-a așezat lângă mine, cu o mină întristată.
― Știi, când ți-am spus zilele trecute să mai lași telefonul, nu voiam să spun să-l arunci în apă.
Am râs încetișor, eram amețită deja. Păhărelul de rosé băut mă
cufundase într-o ceață deloc neplăcută.
― Ai avut totuși o zi bună?
― Da…
Eram sinceră.
― Ești sigură? Ai o figură ciudată.
Și-a trecut cu delicatețe mâna peste obrazul meu. Gestul m-a liniștit. Dacă am fi fost singure doar noi două, mi-aș fi lăsat fața să se odihnească în palma ei, ca să profit de căldura acesteia și mai mult timp.
― Sunt obosită, dar a fost bine…, i-am spus căutându-l din priviri pe Marc.
― Ți-am pregătit roșii cu brânză mozzarella, m-am gândit că ți-ar plăcea.
― Mulțumesc, i-am răspuns reținându-mi lacrimile care îmi umpleau ochii.
Fără să știu de ce, îmi venea să plâng. Vanele s-au deschis și asta m-a ușurat. Băieții s-au întors cu fripturile la grătar. O jumătate de cârnat foarte picant a aterizat în fața mea.
― Asta ar trebui să meargă cu roșia, mi-a șoptit Marc la ureche după care a continuat să servească.
Am reușit să mănânc tot ce aveam în farfurie, era deja extraordinar. Cele câteva înghițituri de rosé mă apăsau din ce în ce mai tare pe cap, pleoapele îmi erau grele, ochii mă înțepau, nu mai aveam putere. M-am ridicat de la masă și am început să strâng.
Când am ajuns în bucătărie, m-am sprijinit de blatul de lucru, cu capul greu. Am auzit vocea lui Marc spunându-mi:
