― Va trebui, totuși. Dar, OK, nu acum.
După privirea lui, am înțeles că voia să uite trecutul. Aș fi vrut să-i spun că îl credeam sută la sută, dar nu reușeam să îi înțeleg și să
îi admit tăcerea deplină de când se întorsese la Paris.
― Mergem? mi-a propus.
― Dacă vrei.
A căutat într-un buzunar și a găsit câteva monede pe care le-a lăsat pe masă. Înainte să mă ridic, i-am întins farfuria mea, el m-a întrebat din priviri, eu i-am zâmbit ușor și a mușcat din croasantul pe care îl lăsasem.
Începând din acel moment, nu am făcut altceva decât să-l urmez de la un anticar la altul, de la un stand la altul. Piața orașului se transformase în cetatea antichităților și a comerțului cu lucruri de ocazie. Erau peste tot, o parte din străzi erau blocate, Marc pomenise de Târgul internațional. Într-adevăr, chiar era târg! În pofida aglomerației, nu era gălăgie, expozanții făceau schimburi între ei în liniște, doritorii cotrobăiau printre lucruri fără să ridice vocea, unii minunându-se de ceea ce găseau. Trebuie să spun că
erau lucruri pentru toate gusturile, atât de halucinantă era diversitatea, mergând de la mobilă de familie, veche — foarte, foarte veche —, până la mobilier industrial, fără a uita obiectele religioase sau serviciile întregi din porțelan. Am văzut chiar și o poartă din fier forjat de vânzare pe trotuar. Profesioniștii stăteau alături de vânzători ocazionali de vechituri, în perfectă armonie și, se pare, animați de aceeași pasiune pentru lucrurile vechi. Adesea, Marc se oprea și discuta cu câte cineva: râzând, glumind cu confrații lui, tachinându-i, dând din mâini în toate părțile. Făcea slalom prin mijlocul haosului din anumite buticuri, în largul său, ca la el acasă.
Pentru mine, nu erau decât vechituri bune de aruncat, pentru el erau minuni care meritau zece vieți. Ce interes să-ți petreci existența în mijlocul relicvelor pline de praf? În clipa în care mi-am spus acest lucru, m-am gândit la propria mea viață: la munca mea, la telefonul meu dispărut, la consecințele și circumstanțele acestei dispariții. Respirația mi s-a accelerat, stomacul și gâtul mi s-au strâns.
― Te simți bine? m-a întrebat Marc.
L-am căutat din priviri, apăruse în spatele unei măsuțe.
― Da, e în regulă.
M-am concentrat asupra lui ca să evit să mă gândesc prea mult și în încercarea de a face să treacă accesul de panică incipient. Cu același interes, mergea pe trotuar și intra în magazine de design și artă contemporană, a trecut cu aceeași încântare de la corpuri de iluminat ultra-moderne și conceptuale la lămpi vechi de sticlă
provenind dintr-o cârciumă din Bourgogne. Privirea îi întârzia pe anumite descoperiri; ca în clipa aceea, cu o mobilă de farmacie mai înaltă decât el, căreia îi mângâia lemnul și mânerele din alamă, înainte să îngenuncheze și chiar să se lungească de-a binelea pe jos ca să se uite dedesubtul ei și, îmi închipui, să-i observe eventualele defecte. După aceea s-a ridicat din nou în picioare, s-a scărpinat în cap și s-a uitat la mine, fără să mă vadă, reflectând. M-am abținut să-i spun că chestia aia enormă nu va încăpea niciodată în magazinul lui. Și, ca de alte două ori, a negociat prețul; atunci tonul cuvintelor scădea în intensitate, capetele se aplecau, sprâncenele se arcuiau, apăreau zâmbete forțate. Și bani lichizi treceau din mână-n mână.
După un moment, și-a pus din nou pe nas ochelarii de soare și s-a apropiat de mine strâmbându-se.
― Plecăm. Dacă mai continui, o să cheltui tot ce am în buzunar și bugetul pentru vacanță!
― Folosește-ți cardul.
― N-am!
― Poftim? Dar în ce lume trăiești?
― Sunt o adevărată mână spartă, nu cred decât în bancnote.
― Vrei să spui că atunci când ai nevoie de bani, te duci la bancă
să scoți lichidități?
Nu-mi venea să-mi cred urechilor, Marc era un ciudat.
― Exact!
― Ca bătrânii, de fapt! Ești o figură!
A izbucnit în râs.
― Am chiar o rezervă sub saltea! Ar fi timpul să mâncăm, nu?
Nu a așteptat răspuns la întrebare, cu atât mai bine, pentru că ar fi fost decepționat. Nu se gândea decât la mâncare! A găsit rapid o masă — din fericire, la umbră — pe terasa Au Chineur, de-a lungul râului Sorgue. Hotărât lucru, îi plăceau fețele de masă roșii cu carouri albe! Privirea mea pe meniu a fost extrem de scurtă, a lui la fel, căci i-a făcut semn unui ospătar în clipa în care a înțeles că eram gata. M-a lăsat să încep.
― O apă plată cu lămâie și… o salată verde.
― Pentru mine, o bere și o friptură, vă rog, a continuat Marc. În sânge. Mi-a aruncat o privire și l-a chemat înapoi pe ospătar.
Adăugați și o farfurie cu cartofi prăjiți. Apoi întorcându-se spre mine: Sper că nu a durat prea mult pentru tine, nu am simțit când a trecut timpul.
Era incredibil! Se afla în plină activitate și își făcea griji pentru cum mă simt eu. Eu când lucram, restul nu mai exista!
― Nu, este mai degrabă interesant să te văd în acțiune, i-am răspuns. E ceva ce nu înțeleg, în magazinul tău n-ai decât mobilier și obiecte dintre anii ’50 și ’70…
― Exact, m-a întrerupt el, vizibil surprins de remarca mea. Și…
― Mobila de farmacie de adineauri, ai cumpărat-o deși n-are nicio legătură cu ceea ce vinzi.
― E adevărat… nu este printre preferințele mele, dar e magnifică, are un trecut, se vede asta, se simte când o mângâi. Știi, e ca o piele care își spune povestea vieții. E frumoasă… și am clienți care caută de mult așa ceva, am rezervat-o pentru ei.
― Totuși e într-o stare proastă, i-am atras atenția. Ți se întâmplă
să restaurezi lucrurile pe care le cumperi?
― În general, prefer să le las în starea în care le găsesc, dar câteodată se întâmplă să lucrez pe ele, să le aranjez după gustul meu. Abuelo m-a învățat cum să fac, încă de când eram puști. Când îi simt pe cumpărători un pic pierduți, le dau sfaturi despre ce pot să
facă. Și uneori pun și eu mâna la treabă, e mai plăcut.
