― Meriți un păhărel pentru asta, m-a complimentat Cédric.
Am luat paharul cu vin rosé și m-am așezat, scoțându-mi, încă o dată, telefonul. Rețeaua fiind în funcțiune, am profitat ca să citesc știrile. Adâncită în lectura știrilor economice — nu prea pasionante în luna august —, nu am remarcat că masa era aproape completă
până în momentul în care vocea surorii mele m-a făcut să ridic nasul din telefon.
― Unde-i Marc?
― La duș, la Yaël în baie, i-a răspuns soțul ei.
― Poftim?
M-a privit de parcă îmi apăruse deodată un al treilea ochi pe frunte. M-am abținut să nu scot limba la ea.
― Mi-ai cerut să fiu drăguță, nu?
Nu a găsit nimic să răspundă.
Următoarele două zile m-am izolat pe terasă, pe jumătate lungită pe un șezlong, întoarsă spre vie, câteodată la umbra chiparosului, suportând cu greu mistralul când se pornea. Cu toate acestea, puteam să văd piscina și pe ocupanții ei în dreapta; îi auzeam, mai ales. Îmi petreceam zilele acolo, gândindu-mă la munca mea, privind peluza arsă de căldură și de soare, nelăsând telefonul din mână nicio secundă, sperând încă la un răspuns, la un apel de la Bertrand. Nu vorbeam cu ceilalți decât dacă mi se adresau, singurii mei adevărați companioni erau greierii, al căror țârâit mă călca pe nervi. Mă mulțumeam cu strictul necesar ca să n-o supăr pe sora mea; ajutând la pregătirea meselor, continuând să-i ofer baia mea lui Marc și nepurtând decât noile haine. Plictiseala mă
chinuia, aveam nervii din ce în ce mai întinși, tot nu dormeam sau dormeam prea puțin, eram conștientă de starea mea. Uneori, aș fi vrut să explodez, să urlu, să lovesc în ceva, să fac orice ca să scap de greutatea care mă apăsa, care mă devora pe dinăuntru.
În seara aceea, când copiii s-au dus la culcare, am avut grijă să le urez noapte bună. Iar la cină am fost atentă să nu mănânc și să nu beau decât ce putea să suporte stomacul meu, adică nu mare lucru, dar era oricum mai bine încât să-i dau speranțe. Adulții vorbeau de excursiile pe care am putea să le facem. Fetele voiau să meargă la expoziția de la Carrières de Lumière din Baux-de-Provence, băieții ar fi vrut la minele de ocru, pentru plăcerea de a purta o cască de șantier. Evident, în afară de a-i cere cuiva sarea, nu interveneam în
nicio discuție, nevoind să greșesc și mai mult. Marc se străduia să
mă facă să particip la discuții. Cum nu răspundeam decât prin monosilabe, s-a lăsat păgubaș până la urmă, dar neîncetând să-mi arunce priviri curioase și neliniștite. Vibrația inopinată și atât de așteptată a telefonului pe masă m-a făcut să tresar și să scot un strigăt de bucurie. Și a declanșat de asemenea o tăcere bruscă de catedrală. Toate privirile s-au îndreptat înspre mobilul meu. Un mail! Tocmai primisem un mail! Eliberarea! Voi lua un tren și îmi voi relua și viața!
― Ce-i asta? m-a întrebat Jeanne.
― Noutăți de la muncă!
Inima îmi bătea nebunește, zâmbeam cu gura până la urechi, tremuram, respirația mi s-a accelerat. Era atât de bine, că am prelungit plăcerea. Extazul era la îndemâna mea. Nu m-am grăbit.
Simbolul pentru mail avea în sfârșit o cifră. Am închis ochii, am atins ușor cu degetul plicul. Apoi am clipit. Și mi-a venit să vomit, să
plâng, să urlu, să lovesc. Era o reclamă pentru o vânzare privată. Nu primeam niciodată așa ceva, blocasem toate mesajele de genul ăsta.
De ce acum? De ce reușise acest mail fără interes să se fofileze printr-o breșă, când de la Bertrand sau de la vreun client nu aveam niciun mail încă? O să înnebunesc. Am strâns din maxilare, nevoind să mă prăbușesc în fața celorlalți.
― Ceva important? s-a neliniștit Marc.
Vocea lui mi s-a părut că vine de departe.
― Nimic, am răspuns sumbru. Scuzați-mă, mă duc să mă culc.
Mi-am debarasat farfuria pe trei sferturi plină și tacâmurile, le-am pus în mașina de spălat vase și m-am baricadat în cameră. A trebuit totuși să le mai înfrunt o dată privirile când am închis obloanele care dădeau spre terasă, într-un concert de „noapte bună!“. Eram atât de supărată, încât nu am avut puterea să strig la Marc, care își lăsase trusa de toaletă în baia mea.
Am petrecut o parte din noapte rumegându-mi tristețea, cu capul băgat în pernă, și probabil că am reușit să ațipesc o oră sau
două. La 5:30, nemairezistând, am făcut un duș. O jumătate de oră
mai târziu, mă instalam pe terasă — era deja bine, destul de cald pentru o oră atât de matinală — cu laptopul, hotărâtă să-i scriu lui Bertrand un mail suficient de convingător. Situația asta nu mai putea să dureze! Cu degetele pe tastatură, am avut impresia că îmi pierdusem toți neuronii în răstimp de câteva zile; nu știam ce să-i spun, am scris mai multe ciorne care au ajuns toate la coș. O să-mi pierd toate facultățile, în ritmul ăsta. Hotărât lucru, vacanța nu era pentru mine! Ușa de sticlă de la camera de zi s-a deschis și a apărut Marc, somnoros.
― Te-am trezit? Iartă-mă!
― Nu-ți face griji, sunt matinal de felul meu.
A pus lângă laptop o ceașcă de cafea.
― Mulțumesc, i-am spus înainte să mă întorc din nou spre ecran.
S-a așezat în fața mea și, spre marea mea mulțumire, nu a spus nimic. Totuși, prezența lui mă incomoda; la ora aceea credeam că
voi fi liniștită și, poftim, eram supravegheată. Am oftat de ușurare când s-a ridicat și s-a dus în casă. Această relativă pace nu a durat mult, căci după câteva minute a revenit, îmbrăcat, și s-a așezat lângă mine.
― Ai nevoie de ceva? l-am întrebat sec.
― Mai degrabă tu ai nevoie de ceva.
― Asta-i bună! Du-te și culcă-te la loc și lasă-mă-n pace.
Fără să-mi lase timp să reacționez, mi-a închis calculatorul și mi l-a luat.
― Dă-mi-l înapoi! am urlat sărind de pe scaun.
El mi-a pus mâna la gură.
― Ssst! Ai să trezești pe toată lumea… Nu știu ce încerci să faci, dar ce știu e că nu reușești.
