― Ce? Dar ce-are?
S-a strâmbat, luptând împotriva unui râs nebun.
― E demn de o înotătoare est-germană, acestea sunt cuvintele exacte ale lui Adrien.
Cred că semănam cu un pește, cu gura larg deschisă, înghițind aerul. Ofensată, am smuls cei câțiva centimetri pătrați de material din mâna surorii mele, m-am închis în cabină și l-am probat.
― E bun, îmi vine, îl iau, le-am spus din spatele perdelei.
― Pune-ți astea ca să plecăm, mi-a zis Alice strecurându-mi pe după perdea un șort și o bluziță colorată.
Ședința de tortură se termina. Am trecut pe la casă, fără să
verific suma pe care o aveam de plătit. La drept vorbind, puțin îmi păsa, asta nu mă va face să rabd de foame. Dar dintr-un alt motiv aveam de asemenea sentimentul că mă aflasem în corpul și în mintea unei străine în aceste două ore, iar această străină se simțise bine, trebuia să recunoască. Așadar, sfertul de oră de relaxare se terminase. Înainte să ies din magazin, am profitat că ele erau întoarse cu spatele, ca să-mi verific telefonul și mail-ul. Tot nimic.
Întruna, nimic. Când se va sfârși acest infern? Nu doar noile mele haine m-au făcut să strâng din umeri. Pe drumul de întoarcere, am vorbit tot mai puțin, gândindu-mă la Paris, la agenție, la Bertrand care se lipsea de mine, în timp ce fetele, ușor amețite din cauza vinului, nu se opreau din trăncănit. Mergeam pe drumul frecventat doar de către puținii locuitori ai celor câteva case vecine cu a noastră, când s-a auzit un zgomot de motor.
― Ia te uită, vecinul are același tractor ca atunci când eram mici, i-am spus lui Alice.
― A, da! mi-a răspuns ea, surprinsă.
O luasem pe un drum lateral pentru pietoni, când am aruncat o privire în spate pentru că s-a auzit un claxon. Vehiculul care se apropia de noi n-avea nimic dintr-un tractor, era un vechi Porsche gri, care de altfel s-a și oprit în dreptul nostru. Capul lui Marc s-a ivit pe geamul deschis.
― Vasăzică, vă plimbați?
A coborât din mașină, însoțit de exclamațiile fetelor.
― E a ta rabla asta? l-a întrebat Jeanne îmbrățișându-l.
El s-a legănat de pe un picior pe altul dând din mâini.
― Nu… adică da, de fapt era a lui Abuelo, mi-a dat-o când el n-a mai condus.
― Ți se potrivește, a constatat Alice salutându-l și ea.
Eu l-am pupat fără un cuvânt.
― Ești bine? m-a întrebat el cu precauție.
― Foarte bine.
― Dacă nu vă deranjează să vă înghesuiți, sunt șoferul vostru până acasă.
― Du-te, Jeanne, a declarat Alice. Noi mergem pe jos!
― Yupi! s-a bucurat Jeanne.
A înconjurat mașina alergând. Marc a luat gențile tuturor, i le-a dat pasagerei sale și s-a urcat din nou la volan. A pornit motorul și a demarat într-un nor de praf. Alice m-a luat de braț.
― Și acum, între noi!
O să am un moment neplăcut. Mă rog… dacă trebuie…
― Ce vrei să spui?
A oftat.
― Încearcă să intri puțin în atmosferă.
― Fac tot ce pot.
― Nu sunt sigură… știi, e greu pentru toată lumea să te vadă așa, retrasă, nu vorbești cu noi, nimic nu pare să-ți facă plăcere. Suntem neputincioși, nu mai știm ce să facem ca să te înveselim.
Orice, numai asta nu… Alice chiar își făcea griji pentru mine și n-ar fi trebuit.
― Te înșeli, a fost bine în după-amiaza asta.
Mi-a dat drumul la braț și a iuțit pasul, vizibil neconvinsă.
― A, da? Te-ai închis ca o scoică de când am plecat. Îl trimiți la plimbare pe Adrien de câte ori face o glumă, Cédric își petrece timpul întinzându-ți o mână de ajutor, nu arunci nicio privire spre copii, care se bucurau totuși atât de mult că ești aici! Pe Marc abia dacă îl pui la socoteală. Grozavă primire, când el nu știe ce să mai facă să-l iertăm. Nu uita nici că a divorțat ieri, măcar ai putea încerca să-i ridici moralul. Ți se întâmplă să te gândești din când în când și la alții? Te interesează viața noastră sau puțin îți pasă?
― Bineînțeles că mă interesează!
― Nu mă lua de proastă!
Era ocazia ideală ca să-mi pun planul în aplicare.
― Ai dreptate, o să vă stric vacanța dacă rămân. Cel mai bine este să mă întorc la Paris.