— Şi ce? A păţit o nasoleală mare de tot, pe urmă poate-a făcut şi el câteva greşeli. Sau poate că nu. Şi chiar dacă a făcut, asta-nseamnă că nu merită o a doua şansă?
Alex făcu un pas în spate.
— Poftim? De unde scoţi toate astea?
Makani îşi îndesă mâinile-n buzunare şi îşi încleştă pumnii.
— Mă duce cinci minute cu maşina până la uşa de la intrare. O să fiu în regulă.
Nu era sigură că ei o auzeau în timp ce se îndepărta valvârtej, şi nici măcar că voia ca ea să-i audă. Reformulă, învelindu-se cu acele cuvinte, ca să
se apere de vântul rece din octombrie.
— Sunt în regulă.
VP - 47
CAPITOLUL ŞASE
Ollie ţinu deschisă portiera Crown Vic-ului din partea pasagerului. Era un gest drăguţ, de modă veche.
— Mă simt de parc-aş fi făcut ceva naşpa, spuse Makani, bătând uşor în caroseria maşinii în timp ce urca.
Ollie îi oferi un zâmbet amar.
— Acum ştii şi tu cum mă simt eu în fiecare zi.
Era un adevăr extrem de incomod – exact motivul pentru care erau atraşi unul de altul, spus sub forma unei glume înţelese de la sine –, dar pentru că
Makani era singura care-l recunoştea, îşi păstră pentru sine revelaţia neintenţionată. Îl privi mergând prin faţa capotei şi ajungând în partea şoferului. Mişcările corpului lui îi aminteau de altceva de modă veche. Rebel fără cauză. James Dean nu fusese niciodată atât de palid şi de roz, dar Ollie mergea ca un tip tare, care încă era foarte nesigur pe el.
Maşina era curată şi goală pe dinăuntru. Tapiţeria din faţă era din material textil, dar bancheta din spate era din vinil. Poate pentru ca ofiţerii să poată curăţa mai uşor – transpiraţia, voma, urina, sângele. Partiţia din plasă de oţel fusese înlăturată, şi nu era niciun radio special şi niciun fel de echipament pentru computere, ci doar un mâner scurt lângă oglinda şoferului, care controla un reflector. Toate celelalte păreau normale, dar tot se simţea neliniştită. Amintirile ei cu poliţia nu erau dintre cele mai plăcute.
Ollie îşi aruncă rucsacul în spate şi se strecură înăuntru.
— Şi-ai făcut? întrebă ea. Ceva naşpa?
Trebuia să fie o continuare pe un ton de flirt a glumei lor anterioare. Doar că nu ieşi aşa. Avertismentele prietenilor ei îi răsunau în cap. Se întreba care dintre zvonurile despre Ollie ar fi putut fi adevărate, măcar parţial, şi se simţi vinovată că ţipase la Darby şi la Alex. Trebuia să le trimită un mesaj prin care să-şi ceară scuze, mai târziu. Poate chiar un fund păros, aşa, ca de împăcare.
Ollie făcu o pauză, cu mâna pe contact, şi o privi direct.
— Tu ai făcut?
— Da, spuse ea.
Era cel mai mare adevăr pe care fusese nevoită să-l recunoască.
— Mda.
El porni motorul.
— Şi eu.
VP - 48
Se strecurară în şirul prăfuit de maşini şi camioane fabricate în America ce se îndreptau spre ieşire. Abţibilduri pentru bara din faţă şi cruci de vinil de pe geamul din spate declarau devotamentul proprietarilor faţă de Iisus Hristos. Capete de cerb marca Browning14 îi arătau pe alţii ca fiind vânători, şi cele mai multe dintre autovehicule aveau ceva cu stele sau o panglică
magnetizată spălăcită cu SPRIJINIŢI TRUPELE NOASTRE. Parcarea din pământ arăta foarte diferit de parcările de-acasă, atât de diferit, încât Makani se simţea la fel de străină şi de nedorită precum o Toyota.
Ollie, pierdut în propriile gânduri, nu mai vorbi până când nu ajunseră
următorii la rând la ieşire.
— Pe unde?
O fracţiune de secundă, Makani fu surprinsă că el nu ştia unde locuia ea.
Dar de ce să fi ştiut?
— O iei la dreapta. Apoi, peste două cvartale, o iei din nou.
Nivelul de energie din maşină scăzu şi mai mult.
— Deci ăsta n-o să fie un drum lung spre casă.
Dezamăgirea lui o făcu să se simtă mai bine. Ea îi zâmbi viclean.
— Nu ţi-am zis, spuse ea, dar îmi place părul tău.
