Uneori se întreba de ce îi interesa. Uneori minţea, ca să le provoace o stare de confuzie sau ca să-i enerveze. De obicei le spunea adevărul.
— Sunt jumătate afro-americancă, jumătate nativă hawaiiană. Nu ca al patruzeci şi patrulea preşedinte, era ea silită să adauge, simţindu-le nerăbdarea. Obama doar s-a născut în Hawaii. Maică-sa era o fată albă din Kansas.
Ollie bătu cu un deget arătător în volan.
VP - 50
— Care-i casa ta?
— E la câteva cvartale mai încolo. Pe dreapta.
— Numai virări la dreapta.
— Hmm?
Mintea ei încă nu revenise în prezent.
— Ca s-ajungi de la şcoală acasă. E satisfăcător.
Era adevărat. Drumul scurt cu maşina, cel puţin în după-amiaza aceea, fusese satisfăcător. Ea voia să continue.
— Azi trebuie să lucrezi?
— Nu. Tu?
Apoi îşi corectă greşeala.
— Adică, trebuie să ai grijă de bunica ta azi?
— Nuuu.
Ea tărăgănă cuvântul. Cu subînţeles.
Ollie privi fix în faţă, încă bătând cu arătătorul.
— Oare-ar trebui... să facem ceva?
Pe Makani o trecu un fior. Mai rămânea un singur obstacol neplăcut de trecut. Încercă să-şi păstreze tonul vocii relaxat.
— Păi, mi-ar plăcea..
— Dar?
Ea se pregăti sufleteşte.
— Dar mai întâi ar trebui să faci cunoştinţă cu bunica mea.
— Bine, spuse el.
Makani era zăpăcită de-a binelea.
— Vorbeşti serios?
— Da.
El îi studie atent expresia în timp ce treceau pe lângă porţiunea cu un şir de stejari, scăldată în umbre, a străzii.
— Stai aşa. Tu nu vorbeai serios?
— Ba bineînţeles că da. Dar mă gândeam că poate nu eşti tu în regulă cu treaba asta.
El zâmbi din colţurile gurii.
— Tu uiţi că eşti în Midwest. Noi aşa facem lucrurile aici.
Când ea ridică o sprânceană, a scepticism, el chiar râse.
— O să fie bine.
Ei îi venea greu să creadă, dar încrederea lui în sine o liniştea. Într-un fel.
— Puteam să jur că aici locuieşti, zise el.
Din nou, ea fu luată prin surprindere.
— Asta ce mai vrea să-nsemne?
El întinse gâtul ca să privească spre ramurile de deasupra capului.
